de Cosmin ȘTEFĂNESCU

*

Recea coloană a infinitului

Trezeşte-n mine

Pasărea cu aripi frânte,

Pasărea speranţei,

Soră bună

Cu pasărea Phoenix

Iar eu am încetat

Să mai exist

Şi nu ştiu prin ce minune

Colbul din juru-mi

Se stinge

Ce tristă şi rece e uitarea!

Coloana, însă, poate mai vie

Şi parcă abia mai ieri a fost sculptată

Pentru întâia dată.

Brâncuşi, ca o pasăre Phoenix,

Renaşte din propriul colb,

Iar eu am renunţat

Să mai cred în neadevăruri

Miracolul mi se pare

Cea mai credibilă nuanţă

A adevărului.

*