2.Faţă în faţă cu un strop de viaţă
Viaţa privită prin vizor pare atât de reală, atât de vie, palpitantă, fatidică şi absolut tranşantă şi ne este contemporană nouă, protagoniştilor ei. Totul pare o luptă fără sorţi de izbândă cu morile de vânt sau o figură de stil a ceea ce reprezintă durerea dusă la paroxism.
Nu rareori ne privim în oglindă şi descoperim cum ne-a pustiit vremea şi ce a făcut din noi – mii şi mii de crevase minuscule adevărate văi rift unde faliile stau îngheţate într-o aşteptare tectonică.
Societatea a devenit un instrument sau o creaţie cu un spectru de putreziciune şi de boală adusă deliberat într-un stadiu critic poleită însă cu diverse aspecte pastelate, pentru un strop de culoare.
Corupţia este astăzi Marea Doamnă Cenuşie, cea care tronează în mantia de ură, mizerie şi dezmăţ şi jongleză cu oamenii un noian infinit de evenimente şi sentimente. De fapt aceasta este aceiaşi creatură hidoasă care ne zâmbeşte hidos din senat, parlament şi televiziune şi îşi face veacul în mai toate vârfurile de lance ale societăţii. Aici sunt adăpostite facţiunile vechi şi noi călare pe un butoi cu pulbere fierbând într-o tăcere mută. Nu cred că va mai dura mult, până se va sparge buboiul.
Chiar şi dansul, acel ritual feeric, care mai reuşea să ne aducă un strop de culoare şi zâmbet în noianul de tristeţi a devenit între timp un simulacru, o spoială.
M-am gândit cât de minunat ar fi să ne regăsim în acest imens puzzle – viaţa şi să ne croim un alt făgaş pentru viitor, o altă raţiune de a trăi.
Poate într-o bună zi vom reuşi să ne privim în oglinda sufletului dar reflexia acestei imagini ar putea să fie estompată de norul supranumit stres cotidian – un fuior de fum toxic care ne macină, disecă şi ne transformă visele în dureri multiple iar sufletele în adevăraţi monştri moderni.
Ce păcat că suntem atât de aproape şi totuşi departe de noi înşine încât nu mai observăm greşeala darămite să ne mai iubim pe noi sau pe aproapele nostru.
Asistăm zi de zi la naşterea unui zmog general, o isterie fără margini, un taifun sau un tsunami îngrozitor în care nu putem pătrunde deoarece vâltorea vremurilor ne-a depărtat de sufletele noastre şi între timp au devenit pustii.
Ce ne-a mai rămas?!!!… minciuna ridicată la rangul de nobleţe iar unora speranţa întemniţată pentru veşnicie în cutia Pandorei, tot cu aripile frânte…
Cosmin Stefanescu 
Inca multe generatii vor mai trece pana romanul va invata din greseli si va reusi sa se uite in „oglinda sufletului” fara ca reflexia sa fie estompata de ceva.
ApreciazăApreciază
Cosmin,
Mi-ar fi plăcut să spun că nu este adevărat ce ai scris, dar este dureros de real.Am uitat să fim buni, să fim înţelegători, să fim generoşi . Dar cine ne împiedică să fim aşa ? Noi ne complacem în situaţia asta, noi greşim pentru că ne lăsăm angrenaţi în tornada aşa zisei civilizaţii occidentale şi devenim marionetele pe scena altora , într-o piesă care nu ne aparţine. De ce ? Ce încercăm să demonstrăm ?
Îmi place să cred că mâine va fi altfel, că ne vom trezi din visul ăsta halucinant, că vom descoperi calea către noi înşine !
Admir faptul că spui lucrurilor pe nume . Felicitări !
ApreciazăApreciază
Petruța
Încerc să spun lucrurilor pe nume, așa cum ai afirmat în comentariul tău. Fac acest lucru doar pentru cei care au ochi să vadă, urechi să audă și viziune să pătrundă această informație… ceilalți pot să vegeteze. Nu pot să nai aduag nimic, tot ce ai scris mai sus prinde și cuprinde toate greșelile noastre. Sper în vremuri mai bune!
ApreciazăApreciază
Tu ai curajul să spui lucrurilor pe nume,această realitate dureroasă în care trăim.Consider că toţi ” au ochi să vadă, urechi să audă şi viziune să pătrundă această informaţie „. Dureros este faptul că multora dintre noi, oamenii, adică majoritatea, ne place să „vegetăm”, să ne complacem în această situaţie tragică, intrucât predomină un singur sentiment şi anume : egoismul, care ne transformă în arivişti. Şi oare de ce?Simplu!!!Societatea în care trăim încearcă, de fapt ne impune, să ne civilizăm în stil occidental. Nu ştiu dacă noi, oamenii, suntem vinovaţi intru totul pentru asta, ci mai degrabă SĂRĂCIA în care trăim.Tocmai din acest motiv suntem preocupaţi doar de muncă, suntem mereu într-o viteză, cuprinşi în ” furtuni de intensităţi mari”, iar noi, ca nişte ”roboţi”, am uitat sau nu mai avem timp pentru frumos,pentru a trăi intens sentimente mult mai plăcute,pentru a fi fericiţi, parcă încercăm din răsputeri să nu ne mai atingă nici un astfel de sentiment, decât cel de egoism, ură, parşivitate, intr-un cuvânt, cele mai groteşti sentimente pe care le poate trăi un om.
ApreciazăApreciază