Centenarul „Adolescentului miop”

de Cosmin Ştefănescu

 „Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi!?
Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?”
MIRCEA ELIADE  (dedicaţie în bengali, la romanul Maitreyi )

Articol publicat în revista „Metamorfoze” Nr:84/13 11 2007

Odată cu naşterea din creuzetul timpului a anului 2007 sărbătorim cum era şi firesc centenarul apariţiei pe lume a lui Mircea Eliade (n. 19 martie s.v. 28 februarie 1907 Bucureşti – d. 22 aprilie 1986 Chicago) şi elogiem în felurite moduri talentul şi valoarea omului care a reuşit în-tr-o viaţă să atingă toate sferele scrisului şi care încă o dată a determinat omenirea să-şi arunce admirativ privirea în Europa de est asupra ţărişoarei numită România. El este unul dintre marii gânditori ai neamului nostru şi este la fel de nemuritor ca şi personajele cărora le-a dat viată. A început cu proză fantastică şi a continuat cu romane de succes. Fire ocultă, născut fiind în zodia peşti, a scris mult despre credinţele orientale şi despre filozofia care stă la baza acestora.
S-a scris mult despre talentul şi modurile de abordare ale lui Mircea Eliade în filozofie, orientalistică, istorie, povestiri fantastice, iar unul dintre elevii săi, mă refer desigur la Ioan Petru Culianu, a reuşit să ducă stindardul scrisului mai departe şi a încercat să desăvârşească opera mentorului său, până în momentul în care a fost răpus de o mână criminală. În cartea Yoga autorul beneficiază peste timp de o prefaţă favorabilă a lui Constantin Noica. Acesta fiind oarecum în contradicţie făţişă cu „bătrânii”, cum îi intitulează dumnealui, scrie ironic: „căci să nu ne înşelăm: nu literatura sa, numai, e astăzi pusă în discuţie de anumiţi bătrâni; dar şi activitatea sa ştiinţifică este şi ea nesocotită într-o atât de regretabilă măsură, încât bătrânii noştri … nu reuşesc să distingă de fel pe Eliade de orice alt literator”.
Dacă la vremea respectivă noi nu cunoşteam nimic despre gândirea şi filozofia orientală şi nu interesa pe nimeni acest lucru, acum vremurile s-au mai schimbat şi nu putem face altceva decât să-i mulţumim postum lui Mircea Eliade pentru munca sa de-o viaţă în pofida celor care nu reuşeau să-şi dea jos ochelarii de cal, să îi poată privi opera în toată splendoarea.
Într-o antologie a cărţii „Drumul spre centru”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu scriu că „Eliade a devenit un punct de referinţă în umanistica zilelor noastre, pentru capacitatea sa de a recompune structura de adâncire a umanului pe baza întregii istorii spirituale a omului din neolitic şi până în zilele noastre”. Ce-aş putea să mai adaug eu este faptul că omul Mircea Eliade este cel care mi-a luminat cărarea cu romanele: Maitreyi, Nouăsprezece trandafiri, Isabel şi apele diavolului şi mi-a deschis orizonturi oculte cu Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Alchimia asiatică, Cartea tibetană a morţilor etc. Ceea ce ne-a lăsat reprezintă un labirint şi o încercare prin care el s-a desfătat şi ne invită într-un mod ales s-o facem şi noi, pentru a descoperi creuzetul cunoaşterii absolute şi opera timpului în istoria mitică a tuturor neamurilor, de la începuturi până în prezent.
Cu ani în urmă, imediat după revoluţie, am citit romanul Maitreyi pe nerăsuflate şi m-am desfătat cu dragostea interzisă a celor doi protagonişti şi m-am bucurat şi-am suferit alături de ei. Au trecut anii şi, pentru prima dată în istoria scrisului, personajul principal – poetesa Maitreyi Devi (fiică a profesorului şi filozofului Surendranath Dasgupta şi elevă favorită a marelui filozof indian Rabindranath Tagore) se vede nevoită să-i „răspundă” lui Mircea Eliade prin cartea „Dragostea nu moare”. Acest răspuns al eroinei romanului lui Eliade a venit după patruzeci şi doi de ani de la apariţia romanului Maitreyi. Răspunsul mi-a părut destul de trist, de un dramatism dus la extrem. După ce am terminat de citit în noiembrie 2001 romanul – răspuns al poetesei am simţit nevoia să aştern pe foaie câteva gânduri. Iată-le:
Durerea şi tristeţea se învârt într-un joc ameţitor pentru veşnicie, într-o sarabandă înşelătoare. Clipele se comprimă, oamenii rămân veşnic tineri în suflet şi totul se scurge într-un zguduitor tic-tac pe lângă vremelnicele prejudecăţi şi mizeria umană. Exact ca o pasăre Phoenix, iubirea renaşte din cenuşa sa; doar astfel putem să mai rămânem imortalizaţi în peisajul veşniciei. Mai târziu, poate într-o altă viaţă, vom redescoperi o iubire pierdută prin Calea Lactee. Cu siguranţă abia atunci vom putea spune că nu am pierdut nimic, căci în lumea aceasta nimic nu este la voia întâmplării. Acesta-i destinul şi misterul, asta-i viaţa… înşelătoare şi capricioasă ca o fecioară. Sincer, îmi doresc, ca cei doi să se reîntâlnească în pârâul efemer, sau într-o altă viaţă dacă nu cumva au făcut-o deja şi nici un fel de bariere şi prejudecăţi să nu îi mai tulbure.
Mircea Eliade se dovedeşte a fi peste timp un alchimist al cuvântului şi un fel de profet al speranţei în cultura românească. Deşi aceasta nu l-a susţinut el a extras piatra filozofală din scrisul neamului său, afirmând optimist la un moment dat: „Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât în viitorul culturii europene” (Meşterul Manole).

Related articles

• Novel of the nearsighted adolescent (slideshare.net)