Frumosul este chintesența vieții și principiul - laitmotiv pe care ne sunt călăuziți pașii încă de la începutul umanității. În fiecare zi, pornim hotărâți prin hățișul de nepătruns compus din întuneric și lumină, iar în graba noastră telurică trecem pe lângă o mulțime de frumuseți care nu ne mai ating și nu ne mai înfioară. Toate acestea rămân ascunse, de parcă ar fi invizibile, într-o zonă obscură privirii noastre rătăcite și a sufletului nostru care vremelnic urlă de neîmplinire. Lamentările lumii, pline de zbucium, creează ceea ce noi numim azi: "o junglă umană", care zi de zi nu face altceva decât să ne perturbe pentru veșnicie conexiunea cu matricea universală. Astfel, noi suntem rupți de tot ce ne întregește și ne luminează tainițele sufletului de parcă am fi guvernați de-un monstru htonian. Suntem una cu geneza și chintesență de divin, dar cu toate acestea nu facem altceva decât să ne îndepărtăm ceas de ceas, zi după zi și an de an de tot ceea ce ne reprezintă și pare că nu mai suntem ancorați în lumină.

Încă de la începuturi, cândva în vremea apariției leagănului vieții și al civilizației, am evoluat rapid, iar totul a fost precum o explozie exponențială. Omenirea a reușit să facă un salt extraordinar și a ajuns rapid în vârful lanțului trofic, iar din acel moment nu facem decât să ne luptăm cu eul nostru, să negăm existența și să pășim spre prăpastia autodistrugerii. Mult mai nimerit ar fi să ne trezim la realitate, să ne bucurăm de chintesențe de frumusețe și de multitudinea de explozii de bucurie efemere din regnul vegetal, mineral sau animal pe care Dumnezeu ni le-a lăsat să le păstorim în milostenia și iubirea sa față de oameni.
O alegere bună pentru fiecare dintre noi ar fi să ne mai oprim uneori din agitația acestei vieți tumultoase și să admirăm o floare, ori să luăm un biet patruped rănit și să-i acordăm primul ajutor, apoi un sălaș cald. Acest lucru reprezintă una dintre calitățile pline de servitute ale omului, faptul că poate face fapte bune, iar acest lucru îi luminează viața și tainițele cele mai ascunse care generează diferite stări de bine. Noi suntem cei care am descoperit artele și ne-am simțit bine. Astfel am reușit să facem ca orice disciplină să atingă aripile zeiței Euterpe, apoi în timp, în lupta noastră cu înălțimile, ne-am disipat și ne-am rupt de ideea de bază până am falsificat-o.
Mileniile au trecut peste noi și ne-am transformat treptat într-un simulacru de roboți grăbiți să execute diferite servicii societății. Nu a trecut mult și am ajuns să fim încartiruiți într-o viață searbădă, lipsită de sens ori esențe.
Existența sacrului este un drum prin care ni s-a revelat de foarte multe ori primordializarea spiritului, apoi ni s-a relevat micimea noastră. Toate acestea se manifestă pentru om încă de la începuturi și apar oriunde în mitologie, istorie și religie, chiar dacă în cele mai multe cazuri își trag seva din profan. Sacrul și profanul pornesc dintr-un punct infinitezimal comun, un izvor inițial, care cu timpul a devenit un fluviu de dimensiuni incomensurabile cu o multitudine de brațe din care s-a născut un adevărat mozaic cultural și religios.
În opinia mea, suntem blocați de multă vreme într-un carusel ca o sarabandă nebunească ce pare că nu dorește să se mai oprească nicicând. Lumea se rupe de lumină și de ideile de bază ale spiritului și spiritualității: cultură și religie și se scaldă într-un simulacru tehnologic.
Conștientizăm că nu trăim ce am visat încă din prima clipă și simțim cu acuitate acest lucru. Cu toate acestea mergem mai departe de parcă suntem mânați de la spate ca-ntr-un spirit de turmă. Am ajuns să privim circumspect tot ce ne înconjoară. Aproape că nu ne mai pasă de nimic și de nimeni, de parcă cineva, în timp, ne-a schimbat și ne-a transformat, iar acum ne curge un melanj de sânge cu vitriol prin vene.
Suntem prinși efectiv în mrejele televizorului ori în tot ce reprezintă tehnologia și industria mass-media. Am uitat să trăim intens fiecare clipă și să ne bucurăm de frumosul care ni se așterne peste tot în cale!
Este imperios necesar să ne ancorăm încă o dată la lumina ce pogoară din Duhul Sfânt și să învățăm să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Pornind de la această secvență de informație, putem să clădim o cale prin care să privim și să slăvim măreția frumosului în toată splendoarea sa.
Lumea, creată de Dumnezeu în șapte zile, este o lume minunată! O minune vie care ne-a fost dăruită împreună cu liberul arbitru. Cu siguranță, sunt multe căi prin care putem să privim valențele creației. Ne trebuie doar un grăunte de voință ca să ne rupem de tot ceea ce stă precum un zid în fața frumosului din viața fiecăruia dintre noi: televizoare, calculatoare, laptopuri, tablete ori telefoane mobile. Să nu uităm nicicând că toate acestea nu reprezintă decât niște instrumente create de om pentru oameni! În antiteză, este însăși viața, creația unui Dumnezeu Unic Atoateștiutor și Atoatevăzător care primează întotdeauna și niciodată nu se perimează. După ce fiecare dintre noi o să realizeze cât de mare este diferența, o să vedem că în decursul timpului am fost văduviți de chintesența vieții. Din acest moment al iluminării, nu ne mai rămâne decât să privim în jur și să ne minunăm de sacralitatea a absolut tot ce ne înconjoară și să ne bucuram înmiit de fiecare clipă.
Atât! Nimic mai mult!
Aceasta, cred că este calea de urmat, fiindcă după cum bine știm, nu suntem nemuritori!