Închinată prietenului meu, Ovidiu Bartolomeu, care a murit într-un accident stupid. un suflet ca un cântec stătea la marginea râpei universul său se ştergea adierea vântului aducea dăngănitul trist al clopotelor asurzind văzduhul cu disperarea lor ploua în sufletele noastre amorţite de durere pe obrajii noştri îmbătrâniţi parcă de acest sfârşit tragic plângeam în tandem…