Arhive etichetă: Panseuri

Naufragiat între lumi (5) Picături de viaţă

Naufragiat între lumi
Picături de viaţă – 5
Cosmin Ştefănescu – publicat în:
http://metamorfoze.wordpress.com/2009/09/21/picaturi-de-viată

Copaci în Bucegi
Copaci în Bucegi

Cu fiecare zi care trece, ca un tăvălug al timpului, am strania senzaţie că sunt naufragiat sau că plutesc în derivă pe mări tulburi inexistente…
Sunt un biet supravieţuitor pe o corabie de iluzii şi navighez fără busolă între două lumi ale lui unde şi nici-când. Acestea sunt lumea fanteziei şi lumea reală… aceasta este de fapt cruda realitate a situaţiei: faptul că mă împart… trupul şi sufletul le dau ca pe o ofrandă nemeritată lumii reale, iar mintea o am adâncită în trăirile fanteziei.
Mi-am ales un rol minuscul pentru fiecare din cele două lumi, în aşa fel încât să nu deranjez ori să fiu deranjat… Aşa am considerat că este potrivit la acea vreme… A fost greşit… Nu aveam de unde să ştiu. Am încercat. Şi totuşi mi-a fost foarte uşor în condiţiile mai sus amintite să privesc/sondez cele două lumi paralele şi să sufăr ori să mă bucur deopotrivă exact ca un naufragiat care priveşte printr-un binoclu două lumi – cea a mării, respectiv a ţărmului mult visat. Aşa trebuie să arăt eu pentru cei din jurul meu: cel ce cu un ochi plânge şi cu celălalt râde. Cred că este o adevărată vocaţie să fii visător şi să străbaţi astfel prin noianul de vicisitudini ale vieţii, căutând un sens în efemerul existenţei.
Este tulburător cât de complicată şi de capricioasă poate fi mintea. Cred că nu greşesc deloc dacă o asemuiesc cu o tânără femeie emancipată.
Am observat de multe ori că o confuzie lipsită de sens pluteşte ca un vultur peste tot ce mă înconjoară în ambele lumi…

Copacii vorbesc cu timpul
Copacii vorbesc cu timpul

Vid spiritual (4) Picături de viaţă

Picături de viaţă

Cosmin Ştefănescu
Cosmin Ştefănescu
4) Vid spiritual

Gânduri negre şi vrăjmaşe îmi străbat mintea şi inima. Totul se disipează şi se transformă în ceva neclar, într-o durere mută, într-o suferinţă care va răpune sufletul şi îl va îngenunchia. De ce oare toate acestea?!!!… Nu s-ar putea oare ca viaţa să fie deschisă din prima zi precum o carte şi astfel să ne ghidăm paşii spre bine, spre bucuria sufletului şi a spiritului?…
Astfel stând lucrurile, totul devine trunchiat şi te trezeşti într-o groapă, în mizeria unui trecut de care nu te poţi lepăda. Un trecut din care se răspândeşte un ‚,parfum inefabil’’ al maleficului.
Sisteme de valori care în trecut funcţionau şi păreau viabile, acum le privesc siderat cum stau pe un soclu distrus întoarse grotesc cu susul în jos ca şi cum cineva ar fi jucat un renghi tuturor şi cu o macara ar fi modificat totul şi l-ar fi transformat. Curios lucru… credeam că binele este intangibil… se pare că lucrurile nu sunt chiar aşa pentru toţi oamenii. Sunt şocat de tot ce se întâmplă nu fac nimic însă pentru a schimba ceva, de parcă nu mi-ar păsa ca şi cum nu mi-aş dori să mă trag de păr din mizeria în care mă afund pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult…
Am observat apoi că nimic nu mai are substanţă că totul se estompează şi am permis să se nască din chinurile omenirii un vid spiritual. Am concluzionat eu atunci că lumea este în schimbare… că tinde spre bine… că speră în modificări radicale. M-am înşelat amarnic… ne-am înşelat cu toţii…
Mai nou observ ca mă transfigurez… că dacă mă privesc într-o oglindă, mă văd deformat ca în picturile lui Picasso… Acum dacă îţi faci o fotografie cu un aparat foto performant poţi considera că produsul pe hârtie fotografică valorează cât operele ilustrului pictor… cei mai deformaţi vor câştiga înzecit cu chipurile lor hâde… Au venit alte vremuri… tot ce priveam ca fiind decadent la alţii cândva astăzi regăsesc şi în mine… ca un vierme al răului care a pătruns în fruct şi trebuie să îşi desăvârşească „opera”. Am strania senzaţie că mă aflu la un capăt de pod şi că pilonii de susţinere ai acestuia sunt binele şi răul, sunt pe drumul spre bine dar mă aflu încă în zona răului şi nu pot sau nu încerc să trec de această graniţă nevăzută… ca şi cum cineva m-ar ţintui în acest loc… Nepuţinţa mă face să mă prăvălesc şi să aştept un ajutor care va veni de niciunde. Probabil consider că aşteptarea îmi va aduce o nesperată soluţie la tot ce se întâmplă cu mine şi în mine.
Stau şi mă privesc cum sunt căzut în acest joc înfiorător şi pentru o clipă îmi imaginez că tot ce se întâmplă este un vis înfiorător şi astfel realizez că trebuie doar să îmi doresc să ajung în dreptul pilonului binelui şi voi depăşi acest prag al coşmarului transformat în realitate şi voi redeveni omul care am fost.
Acum realizez că ceaţa din mintea mea a creat un demon, un monstrişor cu o mie de feţe… un vid… cu o mulţime de măşti… chipul s-a pierdut demult în spatele acestora. Durerea a adus tristeţe… încrederea a născut neîncrederea…
Vidul şi-a creat un loc plin de mister în mine ştie că i-am permis acest lucru. Sunt la capătul puterilor într-o criză acută de identitate… Încerc să o conştientizez… Sunt eu?… sau e vidul?!!
Toate se perindă sub privirea mea furibundă, ca într-un carusel nebunesc: durere, tristeţe, lacrimi, incertitudine şi multe alte rele scăpate în momentul declinului din cutia Pandorei…
Acestea nu sunt decât iluziile lumii nebune în care trăim şi sunt mult prea mulţi cei care se confruntă cu acest coşmar… ar fi minunat să ne regăsim… să ieşim din noaptea fiinţei noastre… să ne luptăm şi să redevenim puri…

Piese de puzzle -Picaturi de viaţă

3.Piese de puzzle
Picături de viaţă

Cosmin Ştefănescu lansare volum
Cosmin Ştefănescu lansare volum
Viaţa… ce este viaţa?!!!… Nu cred că ştiu cum să răspund la această întrebare… nu cunosc mai nimic din Marele Plan Divin. Cunosc doar faptul că aceasta are suişuri şi coborâşuri. Noi, oamenii suntem protagoniştii acesteia şi ne executăm pe zi ce trece şi asta doar din cauză că nu ştim ce avem de făcut pe astă lume. Aşa că neavând sarcini trasate în clar referitor la această problemă ne-am apucat să distrugem planeta sistematic… o…ho…ho şi încă cu ce râvnă, de parcă acesta ne-ar fi ţelul.
De fapt ar trebui sa fim ca nişte pioni dintr-un joc imens de şah în care care să ne luptăm să distrugem edificiul colosal al maleficului. Dar noi nu am făcut asta, ba mai mult, ne-am aruncat armele sufletul şi simţurile sau mai bine spus le-am vândut unui neguţător de suflete, pentru ce?… cum să nu ştim răspunsul la astă întrebare… pentru accesorii… arme cu praf de puşcă sau şi mai puternice cu focoase nucleare. Aşa mulţi dintre noi s-au vândut părţii malefice. Rolul nostru era aşa cum am mai spus de pioni într-un joc de şah… ori ca nişte piese de puzzle care aranjate fiecare la locul său ar fi jucat rolul în marele plan divin şi ar fi întregit imaginea. Păcat. Toate acestea nu s-au întămplat. Precum efemeridele ne-am intersectat cu viaţa şi ne luptăm fără discernământ şi fără inimă să o distrugem. Poate când ne vom reântoarce vom reuşi să îndreptăm greşelile trecute…
Între timp, am creat societatea perfectă, care a reuşit în decursul anilor să ne îngroape în pătrăţele minuscule şi ne-a disipat cu toate că fiecare dintre noi avea un rol clar pe acest pământ. Mai nou, am învăţat o multitudine de lucruri, am inventat aparaturi ultrasofisticate şi… am uitat cine suntem sau ce reprezentăm. Am uitat să mai iubim, să mai simţim, să mai gândim suntem asemeni unor maşini ciudate, a unor roboţi fără suflet, fără spirit… biete carcase goale secătuite de esenţă…
Zi de zi ne otrăvim sufletele cu mizerie… ură, gânduri de răzbunare, băutură, droguri… Ar fi necesară o schimbare, ar fi binevenită în aste vremuri tulburi. Ar trebui să tratăm cauza nu efectul căci suntem din ce în ce mai departe de Dumnezeu. Cu toate aste greşeli suntem mulţumiţi chiar dacă simţim din ce în ce mai acut cum ne macină nemulţumirea şi neânplinirea.
Inteligenţa noastră ne-a devenit duşmanul cel mai de temut… în întreaga mass-media este o adevărată conspiraţie a spălării de creiere cu mesaje subliminale pentru interesele meschine ale unor corporaţii. „Fericiţi sunt cei săraci în duh, fiindca a lor este Împărăţia Cerurilor”(Calea fericirii – Mt. 5, 3-11). Nefericiţi suntem noi homo sapiens sapiens cei de două ori înţelepţi care trecem totul prin creier nu şi prin suflet. Suntem prea ocupaţi de noi ca existenţe efemere şi nu îi mai dăm sufletului ce merită. Îi refuzăm deliberat menirea…

Faţă în faţă cu un strop de viaţă – Picături de viaţă

2.Faţă în faţă cu un strop de viaţă

DSC09133 A Viaţa privită prin vizor pare atât de reală, atât de vie, palpitantă, fatidică şi absolut tranşantă şi ne este contemporană nouă, protagoniştilor ei. Totul pare o luptă fără sorţi de izbândă cu morile de vânt sau o figură de stil a ceea ce reprezintă durerea dusă la paroxism.
Nu rareori ne privim în oglindă şi descoperim cum ne-a pustiit vremea şi ce a făcut din noi – mii şi mii de crevase minuscule adevărate văi rift unde faliile stau îngheţate într-o aşteptare tectonică.
Societatea a devenit un instrument sau o creaţie cu un spectru de putreziciune şi de boală adusă deliberat într-un stadiu critic poleită însă cu diverse aspecte pastelate, pentru un strop de culoare.
Corupţia este astăzi Marea Doamnă Cenuşie, cea care tronează în mantia de ură, mizerie şi dezmăţ şi jongleză cu oamenii un noian infinit de evenimente şi sentimente. De fapt aceasta este aceiaşi creatură hidoasă care ne zâmbeşte hidos din senat, parlament şi televiziune şi îşi face veacul în mai toate vârfurile de lance ale societăţii. Aici sunt adăpostite facţiunile vechi şi noi călare pe un butoi cu pulbere fierbând într-o tăcere mută. Nu cred că va mai dura mult, până se va sparge buboiul.
Chiar şi dansul, acel ritual feeric, care mai reuşea să ne aducă un strop de culoare şi zâmbet în noianul de tristeţi a devenit între timp un simulacru, o spoială.
M-am gândit cât de minunat ar fi să ne regăsim în acest imens puzzle – viaţa şi să ne croim un alt făgaş pentru viitor, o altă raţiune de a trăi.
Poate într-o bună zi vom reuşi să ne privim în oglinda sufletului dar reflexia acestei imagini ar putea să fie estompată de norul supranumit stres cotidian – un fuior de fum toxic care ne macină, disecă şi ne transformă visele în dureri multiple iar sufletele în adevăraţi monştri moderni.
Ce păcat că suntem atât de aproape şi totuşi departe de noi înşine încât nu mai observăm greşeala darămite să ne mai iubim pe noi sau pe aproapele nostru.
Asistăm zi de zi la naşterea unui zmog general, o isterie fără margini, un taifun sau un tsunami îngrozitor în care nu putem pătrunde deoarece vâltorea vremurilor ne-a depărtat de sufletele noastre şi între timp au devenit pustii.
Ce ne-a mai rămas?!!!… minciuna ridicată la rangul de nobleţe iar unora speranţa întemniţată pentru veşnicie în cutia Pandorei, tot cu aripile frânte…

Monolog despre paiaţe

1.Monolog despre paiaţe

Lansare carte - Volum: Sânge balcanic
Lansare carte - Volum: Sânge balcanic
Ce sunt oamenii?!!!… grea întrebare…. Aş putea să mă aventurez şi să afirm că sunt probabil nişte personaje ireale într-o lume sălbatic de reală. De prea multe ori suntem aidoma eroilor din benzile desenate – vii şi totuşi fără viaţă. Ne scăldăm zilnic în imaturitate şi purtăm ochelari de cal pretutindeni, deoarece nu ştim sau poate că nu dorim să vedem mai departe.
Cred că mai toţi aţi observat că paiaţele conduc lumea. Cu sfori nemaivazute şi cu tactici bine puse la punct, manevrează ca nişte păpuşari dibaci papuşelele politice de pretutindeni care la randul lor cu alte fire nevăzute manevrează lumea. Acestia sunt cei care de cele mai multe ori ne duc spre rău deoarece ei sunt conduşi de un demon al răului. Urâtă alegere au făcut… mult mai rău este faptul că ne târăsc şi pe noi în mocirla din sufletele lor golite de esenţă.
Lumea a devenit în decursul eonilor o mare scenă unde se montează dar mai ales se demontează zi de zi, piesă după piesă. Este evident o cinematografie a vieţii. Noi suntem doar protagoniştii acestui carusel de scenarii în diverse roluri. Suntem actori fără simbrie în noianul de evenimente, biete creaturi cu remuşcări şi sentimente contradictorii. Totul poate fi privit de cele mai multe ori ca o regie a simulacrelor… astfel pot afirma că nimic nu poate să semene cu ceea ce ar trebui…
Roluri vechi şi noi se aştern pe veşnica scenă – planeta Terra (Eminescu este mereu în actualitate, nu-i aşa?… “Toate-s vechi şi nouă toate” – Glossă ). Roiuri, roiuri de oameni îşi pregatesc veşnic intrarea… învaţă citatele, repetă roluri fără sens ca şi existenţa lor, iar soarele, un prieten mai vechi al nostru, ne priveşte complice de cand lumea. Sincer, mă cam prinde mirarea cum de nu se plictiseşte de această sarabandă continuă, de aceste spectacole puerile care tind să nu se mai termine nicicand. Cred ca i-ar fi foarte uşor să se burzuluiască şi să eclipseze spectacolele noastre dar el stă impasibil şi ne priveste zâmbind. Eu chiar nu înţeleg de ce procedează în acest fel dar cu siguranţă el este guvernat de zodia neimplicării. Pacat. Ar putea să intervină măcar atunci când vede teatrul unor războaie fără sens, şi să se revolte cumva să ne pârjolească armele să ne potolească ura care ne anima şi setea de putere care ne curge prin vene. Dar cred că şi dacă ipotetic s-ar întampla astfel nu ar avea absolut nici-un efect deoarece cu siguranta în următorul moment ne-am apuca să construim alte şi alte arme mult mai sofisticate…