Arhive etichetă: Labirint apocaliptic

Labirint apocaliptic – Capitolul (21) SFÂRȘIT ROMAN S.F.

de Cosmin STEFANESCU

„Atunci zeul acesta (mintea) îşi arată în vis puterea sa. El vede din nou tot ce a fost văzut, el aude din nou tot ce a fost auzit, el simte din nou tot ce a simţit în alte locuri şi-n alte ţări. Ceea ce-i vizibil (în existenţa actuală) şi invizibil (din altă existenţă) ceea ce se aude şi nu se aude, ceea ce se simte şi nu se simte, ceea ce este şi ceea ce nu-i, – totul e văzut de cel care-i totul”.

Fragment din „PRACNA – UPANIŞAD 4,5″

Medicii şi asistenţii urmăreau pe monitoare activitatea scoarţei cerebrale şi a inimii unui pacient foarte important. Pulsul inimii subiectului era scăzut aproape de zero, îl resuscitaseră de nenumărate ori, atât  mecanic cât şi electric. Fusese câteva zile în comă, iar când încercase să-şi revină un impuls nervos transmis de creier îl băgase imediat în stare de şoc.

Ştiau cu toţii că pacientul este foarte important. N-aveau cunoştinţă însă cine poate fi acesta şi ce rang poartă în societate. În orice caz, orice rang sau poziţie ar fi avut în societate, aici era egalul tuturor celorlalţi pacienţi, era în primul rând om.

Totuşi medicii erau destul de contrariaţi, deoarece în momentul în care a avut loc impulsul nervos transmis de creier pe monitoare, a apărut activitate aproape totală – creier activ peste 80% –  ceea ce era nu numai o curiozitate ştiinţifică dar şi o imposibilitate. Pe monitoare a apărut apoi o linie continuă şi un ţiuit strident. Aceștia încercară mai multe proceduri dar fară sorți de izbândă. Nu mai era nimic de făcut. Unul dintre medici se uită la ceas şi notă pe fişa radiologică a decedatului, ziua şi ora decesului. Un alt medic, mai tânăr, cu toate că văzuse clar că pacientul a decedat îşi asumă riscul de a fi mustrat de medicul de gardă şi-i administră două injecţii intracardiac, după care încercă încă o dată să-l resusciteze descărcând în corpul inert 300 Kj de energie – cu toate că părea că începe să se instaleze rigiditatea cadaverică. Toţi ceilalţi priviră nedumeriţi aceste manevre, dar şi mai mare le fu mirarea când văzură că în urma electro-şocului şi a injecţiilor administrate intracardiac pe monitorul care arăta electro-cardiograma (EKG), pulsul începuse să revină anemic. Pacientul fusese salvat. În sală intrară medicii renumiţi de la MEDIA – TECKH cu o mulţime de aparate silenţioase, medicul de gardă se împotrivi în primul moment dar după ce vorbi cu medicii care navăliseră în salon fu de acord ca aceştia să-şi monteze aparatele şi să preia ei cazul.

Între timp îl reanimaseră şi se putea spune că pacientul supravieţuise doar datorită medicului rebel. Medicii de la MEDIA – TECKH citiră fişa radiologică şi înţeleseră imediat că era cât pe ce să vină prea târziu şi că numai printr-o minune subiectul nu-şi pierduse viaţa. Schwartz intră şi el răvăşit în sală, şi dintr-o privire îşi dădu seama cum stăteau lucrurile.

– L-aţi conectat la aparatele noastre ? … în ce stadiu este ? …

– Este în viaţă, dar după o perioadă atât de lungă în care a fost în comă este destul de slăbit şi orice impuls nervos îi poate fi fatal.

Îl conectară urgent la aparatura sofisticată cu care veniseră şi-n câteva momente pe ecran apărură imagini din Sahara. Medicul de gardă privea mut de uimire ecranele holografice şi nu înţelegea absolut nimic.

Schwartz şi medicul şef îl văzură cât de nedumerit este şi arătându-i imaginile holografice îi spuseră că pacientul are un microcip plantat în ceafă şi ceea ce vede sunt trăirile subiectului. După care-i explicară că acesta îşi foloseşte mai bine de 80% din capacitatea creierului şi că este primul hominid HOMMO UNIVERSALIS. Medicul de gardă îi privea din ce în ce mai uimit.

– Practic graniţele dintre real şi ireal nu mai există pentru subiect. Toate acestea sunt un întreg…

– Cum adică… graniţele dintre real şi ireal ?

– Pacientul a fost supus unui test virtual numit – IMAGINE CREATIVĂ, iar din acel moment conexiunile neuronale s-au făcut rapid, în plus, prin nu știu ce modalitate a reuşit să spargă barierele timpului şi să se întoarcă în trecut în orice segment al istoriei s-au chiar lucru și mai curios poate vedea prin țesătura viitorului.

– Nu-mi vine să cred ceea ce aud… absolut totul pare că este o poveste de ficţiune.

– Nu, nu este ficţiune, este un om normal ca și noi din carne şi oase care a atins un prag al inteligenţei cu mult peste nivelul nostru de cunoaştere, cu mult peste înţelegerea noastră.

– Bun, şi pe monitoare văd un deşert şi nişte navete ciudate acoperite de nisip, iar în zare se văd numai ecrane holografice inconsistente efectiv zona este împânzită pe câţiva zeci de km2, cu ecrane holografice. Ce semnifică toate acestea?

– Acesta este coşmarul lui Walter Nietzsche – coşmar creat de imaginaţia lui care din cauza revoltelor şi războaielor din întreaga lume a născut apocalipsa acestei lumi în care trăim, tot mintea lui a născocit un subterfugiu, numit – vortex. Unica şansă a umanităţii în faţa iminentei autodistrugeri.

– Vorte… – cum ? … ce este acela ? … oricum mă bucur în sfârşit să aflu că pacientul are un nume.

– Vortexul este o poartă atemporală prin care mintea lui salvează oamenii, animalele şi vegetaţia, exact ca-n „Arca lui Noe”, întorcându-se în timp în anul de graţie 2000. Toate aceste trăiri l-au istovit foarte tare, aproape că l-au omorât.

– Toate acestea le-a zămislit mintea lui?…îmi este tare greu să înţeleg ceva din ceea ce îmi spui; oricum mintea mea nu poate concepe aşa ceva. Dar acele ecrane holografice plantate în Sahara anilor 2000, ce reprezintă?

– Este lecţia care încearcă să le-o servească pământenilor din anul 2000 – efectiv încearcă să-i tămăduiască de răul care îi animă !

– Ce să înţeleg, că s-a întors în trecut şi a descoperit răul şi încearcă să tragă un semnal de alarmă în privinţa aceasta !

– Exact. El este unul din strănepoţii lui Friedrich Nietzche – marele filozof – care trage un semnal de alarmă în privinţa răului care-l pot produce armele nucleare.

Când Schwartz discuta cu medicul de garda, Walter clipi din ochi de câteva ori, după care-i deschise şi, ascultând ce vorbeau aceştia, spuse mai mult monosilabic: „AŞA GRĂIT-A ZARATHUSTRA”.

*

Toate acestea nu s-au întâmplat şi sper din toată inima că nu se vor întâmpla nicicând. Această carte se doreşte a fi doar un semnal de alarmă, un strigăt şi totodată o nădejde că toţi cei care o vor citi vor deveni mai buni.

Sincer să fiu, mi-aş dori nespus de mult să văd URA îngrădită precum un animal fioros, într-o cuşcă zăbrelită, a unei grădini zoologice, de niciunde.

Doresc, totodată, ca visele, dorinţele noastre şi ale copiilor copiilor noştri să nu fie puse în aceeaşi balanţă cu arme ultra sofisticate cu geometrie variabilă şi cu focoase nucleare.

Nădejdea mea este că viaţa şi iubirea aproapelui trebuie să primeze, iar copii noştri şi tot ciclul viitorimii să nu se teamă de răutatea vreunui nebun, ajuns nu se ştie cum, într-un loc şi o poziţie strategică din care ar putea apăsa un buton şi-n următoarele clipe totul să se transforme doar în chin, jale şi moarte.

Anual, dintr-un teribilism al mai marilor se cheltuiesc miliarde de dolari sau altă monedă forte, pentru ca panoplia zeului Marte să fie cât mai încărcată, cât mai fastuoasă.

Astfel, speranţa noastră de viaţă este într-un moment de cumpănă. Ne simţim atât de ameninţaţi, încât aproape că viaţa e pe marginea unei prăpăstii, iar noi… încă mai sperăm.

Experimentele nucleare se produc şi se multiplică din dorinţa mai marilor de a-şi etala marile descoperiri făcute de lacheii lor.

Sunt vremuri grele! Mai mult chiar: în unele zone ale planetei, situaţia a devenit de nesuportat.

De aceea, VĂ IMPLOR: SPERAŢI ÎN MAI BINE!

Se spune că RĂUL trebuie curmat de la rădăcină… Atunci, ar fi nimerit să devenim măcar pentru o zi chirurgi şi să extirpăm răul, precum Sf. Gheorghe a ucis balaurul.

C.ŞT.

SFÂRȘIT

Labirint apocaliptic – Capitolul (20)

de Cosmin Ștefănescu

„Moartea a început să plouă”

MAHABHARATA – GHILGAMEŞ

Schwartz era în inspecţie în buncăre, împreună cu inginerul şef. Toate mergeau cât se poate de bine. Roboţii trytonos R-utilitari îşi făceau treaba în linişte. La terminarea inspecţiei Schwartz, destul de obosit după atâtea ore de nesomn, se scuză şi se retrase în camera lui. Ajuns în pat, apăsă mai multe taste şi imediat camera lui se lumină albăstrui-lăptos de la monitoarele HV şi de la imaginile holografice inconsistente. Una dintre imagini prezenta oraşul New – York cu World Trade Center – a doua clădire ca înălţime din lume[1] care apăru în prim plan, urmară apoi o serie de edificii din întreaga lume; bătrânul privea obosit şi gândea că toate acestea se vor şterge într-o zi, vor dispărea măturate de ura fără margini a omenirii, exact ca o construcţie din cărţi de joc, vor cădea la prima pală de vânt mai puternic – vântul urii, vântul nemărginit al îngerului căzut. Lacrimile începură să-i şiroiască din ochii îmbătrâniţi de ani, înnodându-i-se în barbă şi un urlet animalic îi scăpă printre dinţii încleştaţi dureros, un urlet de ciudă amestecată cu tristeţea singurătăţii. Privind pe hublou nisipul Saharei spulberat de vânt de colo-colo, îşi şterse lacrimile de la ochi şi-l cită pe bătrânul Enoh [2] care a trăit înainte de era creştină – un avertisment al vocilor cerului despre un eveniment care se va produce într-un viitor îndepărtat: „Căci lumea întreagă va pieri şi-un potop se pregăteşte să vină peste tot pământul, şi tot ce va fi pe suprafaţa lui va pieri. Anunţă-l, ca să poată scăpa, iar urmaşii lui să rămână pentru toate popoarele lumii”.

Acestea îi reamintiră imaginile de coşmar din care scăpaseră ca prin urechile acului când cerul se ştersese iar pământul era învăluit în ceaţă şi fum. Totul îi apărea în minte ca o peliculă fatidică. Ploaia de foc ştergea urmele omenirii, lumea se clătina în fum, radiaţii, jăratic, animalele galopau nebuneşte, oamenii urlau atinşi de flăcări, apa mărilor şi oceanelor devenea clocotită şi ardea. Pădurile ardeau ca nişte imense cutii de chibrituri. Căldura teribilă a 15.000 megatone de armament nuclear, tunurile sonice şi alte arme sofisticate de distrugere în masă mutilaseră cadavrele animalelor şi oamenilor făcându-le să-şi piardă orice urmă de aspect animal sau uman, chircindu-le şi transformându-le în mormane de cenuşă. Spectacolul era de-a dreptul înfiorător apoi s-a lăsat o linişte mormântală şi din ceruri a început să plouă. Era o ploaie acidă …

Citește în continuare Labirint apocaliptic – Capitolul (20)

Labirint apocaliptic – Capitolul (19)

de Cosmin STEFANESCU

„Media vita in morte sumus”.

(În mijlocul vieţii suntem înconjuraţi de moarte)

Pe cer nu se mai jucau miile de luminiţe nedetectabile, doar moartea îşi mai făcea de cap, îşi contabiliza, tria morţii, miile, milioanele, miliardele de oameni.

La MEDIA – TECKH, Walter juca ultima carte a vieţii sau a morţii, îşi plantase pe cap o cască cu mii de fire fosforescente şi se conectase la creierul navei şi la cealaltă jumătate  de creier din munţii Bucegi. Schwartz şi cu inginerul şef urmăreau cu înfrigurare mulţimea de monitoare H.V., apăsau pe mai multe butoane concomitent, priveau imagini holo din întreaga lume – activitatea echipelor de roboţi TRYTONOS utilitari apoi priveau cutterele şi perforatoarele cum brăzdau pământul de jur împrejurul navei; aveau şi imagini holografice H.V. în direct de la reprezentanţa din Bucegi, unde alte echipe de roboţi R-utilitari având cuttere şi perforatoare săpau şi despicau anevoie roca dură.

Mai aveau doar trei ore de lucru, roboţii utilitari săpau în stâncă, iar în tot acest timp creierul conectat trebuia să găsească o soluţie salvatoare; o poartă atemporală… o poartă în timp. Walter şi creierul celor două navete denumit M.T. 1 făcuseră posibilă naşterea şi formarea unei porţi; trebuiau doar să mai elaboreze planul saltului în timp cu cele două navete în care se afla speranţa vieţii; a omenirii, a animalelor şi a plantelor. Schwartz discuta de ceva timp cu omologul lui din Bucegi, Spencek. Cu toate că trăsăturile de pe feţele lor erau îmbătrânite de ani, totuşi radiau de bucurie. Şansele ca viaţa să continue, erau din ce în ce mai mari, Walter şi creierul M.T.1 luptau pentru aceasta. Discuţia între cei doi nu mai dură mult căci fu întreruptă deoarece căpitanul Kemal îşi anunţase venirea şi aştepta vis – á – vis în salon.

Citește în continuare Labirint apocaliptic – Capitolul (19)

Labirint apocaliptic – Capitolul (18)

de Cosmin Ștefănescu


„În marea carte a naturii, filozofia

este scrisă în limbaj matematic …”

GALILEO GALILEI

În Bucegi – Sfinxul şi Babele priveau impasibile de mii de ani activitatea umană, animală sau a tuturor plantelor. La reprezentanţa MEDIA – TECKH directorul Spencek îi făcea aceleaşi dezvăluiri lui Ionuţ, iar  acesta cu toate cunoştinţele lui şi cu acel coeficient de inteligenţă ieşit din comun nu reuşea să înţeleagă ceea ce şeful îi explica. Dar cu toate acestea Ionuţ avea un as în mânecă de care Spencek nu avea cunoştinţă: faptul că avea calităţi mediumnice iar la ultima şedinţă în stare de hipnoză văzuse viitorul. În acea viziune mai exista o MEDIA – TECKH geamănă cu care vor călători printre stele. Dar aceste lucruri nu le adusese la cunoştinţa nimănui, deoarece îi plăcea lui să se ghideze după un vechi dicton latin: „Sapiens nihil affirmat quod non probat”. Înţeleptul nu afirmă nimic ce nu poate fi dovedit!

Totul era pregătit, iar echipele de roboţi TRYTON R-utilitari deja lucrau de zor cu tryton – cutterele şi cu perforatoarele săpau în rocă şi tăiau cu o viteză uluitoare. Dacă totul mergea bine, în câteva ore puteau să părăsească planeta în urma lui MEDIA – TECKH 1, doar că există o problemă: Walter nu descoperise modalitatea de a deschide o poartă în timp. Iar timpul se scurgea grăbit ca dintr-o clepsidră spartă, nisipul aluneca poate pentru ultima dată, căci la uşă bătea ameninţătoare moartea – cu o mie de feţe. Era lupta cu timpul rămas… ore… minute …secunde… care în acel moment păreau a se fi transformat în ani, căci timpul se scurgea nefiresc.

Holoviziunea H.V. reuşise să mai transmită nişte ştiri şi imagini neclare dar ceea ce transmitea era cutremurător – era şocant. Părea că în curând lumea va fi un cimitir imens – păduri de cruci peste tot, dacă mai  rămâne cineva să îngroape morţii.

Norii de praf aproape acopereau lumina astrală, dar cu toate astea tot reuşiseră să vadă luminile care apăreau cu viteze ameţitoare. Probabil  Dumnezeu ascultase rugile oamenilor, dar deja era prea târziu. Holoviziunea H.V. filmase c-o acurateţe demnă de tot respectul (chiar dacă erau o serie întreagă de vicisitudini – praf nociv, fum, radiaţii) toate acele lumini, acea invazie de lumină. Tatăl Ceresc probabil îşi privea lucrarea şi-şi dădea seama că satana îşi făcuse tare de cap în ultima vreme.

Maleficul contra Beneficului şi invers, lupta înverşunată care avea loc de la începutul lumii – prinţul întunericului reuşise în sfârşit să-şi desăvârşească lucrarea diabolică. Toate rugile credincioşilor nu reuşiseră să schimbe nimic. Era declinul Terrei. Dumnezeu stătea la capul copilului său – omenirea şi-l plângea aşteptându-i îndurerat moartea. Privea rănit cum se năşteau şi se înmulţeau peste tot, ciupercile nucleare în formă de fum. Vaiete, lacrimi, durere se auzeau de peste tot, din ce în ce mai încet, mai şters, mai nedefinit. Suflul exploziilor omorâse, schilodise milioane şi milioane de oameni. Ciupercile morţii acopereau planeta lăsând-o pustie, înjunghiată, disecată – scrumul, radiaţiile, fumul erau noile forme de viaţă ce se năşteau pe pământ, erau produse ale unor minţi diabolice.

VA URMA

Volumul integral se află postat aici – https://cosminstefanescu.wordpress.com/volume-publicate/labirint-apocaliptic-cosmin-stefanescu/

AȘTEPT SĂ COMENTAȚI ȘI SĂ VOTAȚI ARTICOLELE DE PE ACEST BLOG

MULȚUMESC ANTICIPAT

Labirint apocaliptic – Capitolul (17)

de Cosmin ȘTEFĂNESCU

Experimentul Dedal – Icar

Fără voinţă, Walter plecase de mult dintre colegii săi şi bântuia ca o imagine holografică sau ca o fantomă prin timpuri de mult uitate, prin segmente ale istoriei – trecu în revistă zeci şi sute de teatre ale războiului: văzu diverse strategii şi diverse arme – săgeţi, suliţe, pumnale, apoi arme de foc, iar ultimele pe panoplia războiului armele balistice cu rază medie de acţiune, armele laser, arme fisionabile nucleare cât şi T.N.T.-ul care tocmai transformau Pământul într-o genune, într-un mit şi pentru prima oară de când fusese supus experimentului cu imaginea creativă, putu vedea viitorul exact aşa cum era prevăzut şi cum o bănuiau toţi. Ceea ce i se păru cel mai curios era faptul că el şi toţi cei de la MEDIA – TECKH plus cei de la reprezentanţa din România trăiau şi se aflau între stelele medicee aşa cum le denumise Galileo Galilei, undeva în Univers, pierduţi în nişte navete în formă de sfere lipite, un fel de legături atomice la mii de ani lumină de planeta Pământ în căutarea unei planete gazdă pe care s-o populeze.

Când încă străbătea spaţiul o zdruncinătură îl readuse la realitate şi-i văzu pe cei din consiliu privindu-l cu atenţia sporită. Zâmbind stângaci încercă să îngaime o scuză cât de cât plauzibilă pentru absenţa lui de la şedinţă sau pentru fuga lui nevoită din plen.

Schwartz îi făcu semn să stea liniştit şi-l făcu atent arătându-i ecranul holografic unde se derulau imagini din peregrinările lui în trecut. Când imaginile deveniră oarecum profetice cu acele sfere în formă de lanţuri atomice sau structuri ale macromoleculei de ADN, Walter tresări sub impactul amintirilor vizionate. Directorul îşi dădu ochelarii jos, vizibil marcat şi îşi masă rădăcina nasului, după care zise aproape-n şoaptă: „Profeţia se va adeveri”. Inginerul şef auzise frânturile de cuvinte şi-l privi pe Schwartz pieziş cu nişte ochi plini de înţelesuri încifrate.

Apoi Schwartz ridică vocea ca să se facă auzit: „Îmi dau seama că treceţi prin o serie de momente neplăcute, că vă simţiţi neputincioşi în faţa dezastrelor – sunteţi într-un fel de labirint – în labirintul lui Minos şi exact ca Dedal şi Icar, încercaţi să găsiţi posibilităţi de ieşire din impas, numai să ştiţi că doar cu aripi lipite cu ceară nu veţi reuşi să ajungeţi departe – Pământul într-adevăr a devenit un labirint imens din care toţi caută şansa şi modul în care ar putea evada”. E chiar lupta pentru supravieţuire.

Unul dintre ingineri nemaiputând înghiţi toată povestea lui Schwartz îi zise că problema este exact cum o expune, după care adăugă laconic:

– Două vorbe, un ban nu fac – de ce batem atât câmpii şi nu discutăm probleme serioase, probleme de viaţă şi de moarte, problema şanselor noastre în acest colos de sticlă şi metal. Dacă mai există aşa ceva.

– Domnilor, se auzi vocea tunătoare a lui Schwartz, şansele noastre sunt mult mai mari decât ale lui Dedal şi lui Icar, deocamdată trebuie să ţin sub tăcere un anumit punct, iar ceea ce vă mai pot spune este: să aveţi speranţă; poate vă amintiţi că este acea mică vietate cu aripi frânte, ultima rămasă în Cutia Pandorei. Deocamdată atât.

– Ce înţelegeţi dumneavoastră prin speranţă ? se auzi vocea unui alt membru răzvrătit din consiliu.

– Păi ce să vă zic, speranţa pentru mine şi pentru voi toţi înseamnă Walter. Dar deocamdată este suficient cât ştiţi şi declar şedinţa încheiată.

După şedinţă Schwartz le zise inginerului şef şi lui Walter să-l urmeze. Intrară într-un laborator, trecură printr-un culoar lung; la un moment dat inginerul şef îi puse o mână pe umăr lui Schwartz şi privindu-l în ochi îi zise uitându-se către Walter:

– Domnule director i-ai făcut cunoscut subiectului proiectul despre arcă… ştie ce importanţă prezintă pentru noi?

– Nu încă, domnule, dar acum consider că este timpul. Ştii că nu mai e niciun moment de pierdut, el este singurul care vă poate salva  pe voi şi pe familiile voastre.

– Dar, totuşi, putem spera că nu veţi grăbi lansarea.

– De ce-mi stai în cale şi nu-mi dai o mână de ajutor ? Ai văzut şi tu că arealul teatrelor de război s-a extins la nivel planetar, în curând vor reapărea ciupercile atomice şi nu va mai fi nimic de făcut. Conflagraţia planetară pare să fie ultima de pe acest Pământ. Apoi nu vor mai fi decât gaze toxice, fum, praf nociv, probabil câteva sute de megatone ca să nu mai amintesc de radiaţiile de care nu vom scăpa şi iarna nucleară căreia nimeni nu-i va supravieţui.

Walter îi urmarea atent şi pentru prima oara nu înţelegea nimic, ca şi cum creierul nu voia să asimileze aceste informaţii şi să facă conexiunile, sau cei doi din faţa lui vorbeau codificat.

– Domnilor, ce este cu misterul acesta? Vorbiţi clar dacă este cu putinţă!

– Walter, scuză-mă, dar trebuie să te informăm în legătură cu o problemă importantă care nu ţi-a fost adusă la cunoştinţă din motive de securitate şi pentru că nu ne aşteptam ca lucrurile să evolueze astfel.

– Schwartz, întotdeauna ai fost limpede, şi-am citit în tine ca-ntr-o carte, dar acum parcă-mi vorbeşti într-o altă limbă. Te rog, pune cărţile pe masă, cum o spuneau strămoşii noştri.

Schwartz îi privi pe cei doi foarte atent, apoi spuse în gând ca şi Cezar când a trecut Ierihon-ul „alea iacta est”[1], şi-i invită pe cei doi să meargă în continuare pe un coridor.

După ce străbătură o mulţime de coridoare şi camere, pătrunseră  în buncăr, mai merseră puţin şi ajunseră la o intrare octogonală din  tryton – sticlă, Schwartz le indică un semn din centrul uşii care arăta ca o mână:

– Acesta este un senzor foarte sofisticat care nu recunoaşte decât amprenta mâinii tale, pulsul tău, dar în acelaşi timp, când vei pune mâna în acest locaş va trebui să spui şi o parolă pentru că mai este şi un senzor pentru amprenta vocală.

Walter îi privea în continuare nedumerit pe cei doi, dar la un moment dat se cutremură ca şi cum ar fi făcut un duş rece şi spuse:

– Are cumva legătură cu viziunile mele profetice ?

– Da, Walter, este o secvenţă din viziunile tale.

– Atunci spune-mi care este parola pentru a putea muta blocul ăsta de tryton – sticla din loc.

–    Parola este … ARCĂ..

– Arcă… arcă… are legătură cu arca lui Noe sau parola se poate modifica oricând?

– Walter, parola rămâne neschimbată – ARCĂ este denumirea proiectului ultrasecret; de fapt este piatra unghiulară de temelie a institutului MEDIA – TECKH. Tot ceea ce vei vedea a fost făcut în mare taină de către câteva echipe de roboţi care au fost conduşi, dirijaţi şi monitorizaţi de mine şi de inginerul şef. Arhitectul acestui colos am fost eu iar tu eşti a treia persoană care intră aici şi cea care va face ca proiectul arcă să devină şansa umanităţii în faţa catastrofei nucleare pe care a produs-o. Referitor la ceea ce ai spus despre arca lui Noe, ideea este aceeaşi, numai că Noe a salvat oamenii, animalele şi păsările de la potopul de ape, iar noi vom salva omenirea şi animalele de urgia omului, de potopul nuclear. Oricum asta n-o mai putem face decât în Univers pe Calea Lactee. Aceasta este, să-i zicem,” Arca lui Walter”.

– Dar în previziunile mele mai era o navetă de la o reprezentanţă MEDIA – TECKH din România – o ţărişoară din Europa după câte-mi amintesc.

– Da, Walter, previziunile tale au fost veridice; mai este încă o navetă făcută de arhitectul Spencek – omologul meu din Bucegi. Această navetă va fi condusă de un copil dăruit ca şi tine c-o inteligenţă ieşită din comun, antrenat şi format acolo în Bucegi. Acest copil este aproape de vârsta majoratului şi-l cheamă Ionuţ. Voi doi aveţi în mâini destinele omenirii, ale animalelor, păsărilor, arborilor, plantelor şi a tot ce am depozitat în buncărele şi-n silozurile din navetele spaţiale.

Walter îl privea uimit şi nu-i venea să îşi creadă urechilor ceea ce auzea.

– De când aţi prevăzut războiul planetar ? Şi prin ce mijloace ?

– Să-ţi spun mai întâi că în afară de faptul că sunt arhitect şi director al companiei MEDIA – TECKH am şi puteri de medium, lucru pe care nu l-a ştiut decât inginerul şef şi omologul meu din Bucegi – Spencek. Acum cinci ani am aflat acest lucru când eram în stare de hipnoză – atunci, dacă pot spune aşa, mi s-a arătat Tatăl Ceresc şi mi-a spus tot ce urma să fie şi respectiv m-a învăţat ce să fac pentru ca să nu se piardă stirpea omenească, animală etc.

După ce spuse toate acestea Schwartz făcu semn lui Walter să pună mâna pe copia fidelă din uşă şi-i zise să spună şi parola în acelaşi timp.

Acesta făcu întocmai şi uşa octogonală din tryton – sticlă se retrase într-o nişă practicată în pereţii intrării. În faţă le apăru o sală imensă puternic luminată – aici se afla bordul navei cu tot felul de aparatură virtuală de bord, cu aparatură holografică H.V. – cu comenzi diferite, cu comenzi pe bază de analiză vocală, comenzi ale scutului laser, cu tot ceea ce trebuia.

După ce-şi aruncă ochii prin încăpere, întrebă:

– Când va fi lansarea ?

– Lansarea va avea loc exact peste şase ore dacă totul va decurge conform planului iniţial.

– De ce ?… Te temi de ceva, crezi că vor fi probleme ? …

– Nu, nu la asta mă refer, ci la faptul că va trebui să scoatem două echipe de trytonos R-utilitari să îndepărteze cu tryton – cuttere pământul şi legăturile care sunt făcute.

– Păi, şi cât vor săpa trytonii ?

– Cam un metru şi jumătate în jurul navei, mai rău va fi  că aceşti roboţi vor fi sacrificaţi – ştii, nu ne putem permite să-i mai aducem înapoi căci odată cu ei vor intra şi gaze toxice, praf nociv, radiaţii … extrem de otrăvitoare.

– Înţeleg; readucându-i la bord am primi însăşi moartea …

– Este foarte adevărat, de altfel mai avem zece echipe în buncăr, comutaţi pe „stand by”, deci nu-mi fac griji chiar aşa de mari. Walter, tu va trebui să creezi o poartă în timp, un vortex ca să ne putem ejecta în spaţiu. Prin aceeaşi poartă creată de tine, va trebui să treacă şi naveta din Bucegi pentru că altfel ar putea exista pericolul să fim distruşi de armamentul nuclear existent, chiar dacă vom folosi scutul.

– Aha… deci pentru asta am fost format, dar totuşi cum voi crea eu acea poartă în timp – într-un timp atemporal – acel vortex.

– Nu-ţi face griji, ai la bordul navetei tot ceea ce-ţi va fi necesar. În  plus naveta te va ajuta şi ea, căci are încorporat creier propriu şi deţine ca şi tine calităţi şi-un coeficient de inteligenţă ieşit din comun. Creierul navei i-a aparţinut predecesorului tău care după experimentul virtual IMAGINE CREATIVĂ a suferit o multitudine de mutaţii sinaptice. Poate c-ar fi scăpat cu viaţă dacă nu ar mai fi apărut complicaţii cu inima subiectului, care după un atac de cord banal şi-a încetat brusc activitatea.

–  Au mai fost şi alţi cobai ??!!! …

– Da, a mai fost acesta al cărui creier guvernează şi conduce nava şi mai trebuie să-ţi spun că de fapt creierul este împărţit în două jumătăţi  exact pe scizură. Jumătate se află în nava asta şi cealaltă jumătate în naveta spaţială din Bucegi.

– Păi şi cum, creierul ăsta feliat este baza şi inima navetei ?

– Da, căci restul de legături sinaptice sunt făcute prin mii de fire invizibile plus încă un sistem de hrănire cu glucoză, oxigen şi alte substanţe nutritive.

– Interesant mod de abordare!… Să îți lași viaţa în mâinile, pardon, în felia de creier a unui mort… Super!…

– Walter … nu este timpul şi nici locul să ne jucăm cu vorbe şi să fim ironici, cred că vezi şi tu că lumea a devenit un iad iar noi suntem efectiv presaţi de timp.

-Da, ai dreptate şefule, dar mai vreau răspuns la o singură întrebare.

– Te ascult … dar fără ironii.

– Sigur, o să mă abţin. Spuneţi-mi şi mie ce s-a întâmplat cu Cader Nicholson  – acel inginer sabotor ?

– Este în stadiu de legumă, are uneori accese de furie epileptoide şi accesele unui animal turbat, alteori are un fel de boală căreia medicul şef parcă îi spunea Alzheimer Virtual. Oricum au fost nevoiţi să-l pună în cămaşa de forţă şi i se administrează o serie de medicamente cu nume dubioase dar efectul întârzie să apară; mai nou, refuză hrana şi strigă prin celulă că vrea să moară; medicii îi introduc intravenos o serie de medicamente perfuzabile, dar şi acest lucru este foarte anevoios, pentru că nu le permite şi sunt nevoiţi să-l adoarmă mai întâi. Părerea mea de nespecialist este că dacă mai continuă în ritmul ăsta nu o mai duce mult.

– Din cauza experimentului virtual IMAGINE CREATIVĂ un om a murit iar altul a devenit ne-om ?

– Walter ai dreptate, totuşi, ne presează timpul.

– Bine, … bine, să trimitem echipele de roboţi trytonos R-utilitari să-şi facă treaba …


[1] zarurile au fost aruncate – latină

VA URMA

ACESTE FLORI SUPERBE SUNT MĂRȚIȘOARE PENTRU TOATE FEMEILE DIN ROMÂNIA

Labirint apocaliptic – Capitolul (16)

de Cosmin ȘTEFĂNESCU

La Vatican, clădirea papalităţii din toate timpurile – acea ţărişoară sfântă de 0,44 km2 , se încetase activitatea ştiinţifică şi se ţineau slujbe repetate în speranţa că Dumnezeu va auzi rugile şi va opri distrugerea omenirii. Papa însuşi cu toate că era foarte bolnav şi bătrân prezida un sobor de cardinali, prelaţi şi preoţi care cu pioşenie şi evlavie citeau capitole întregi din Biblie. La moscheea sfântă de la Mekka un imam citea Coranul dar credincioşii lipseau de astă dată. În Israel rabinii îşi făceau şi ei datoria. În toate colţurile lumii se citeau : Biblia, Coranul, Papirusuri, Rulouri sacre, dar minunile întârziau să apară. Potopul plutea în aer, în fiecare particulă de praf, de oxigen totul, absolut totul plângea în tăcere. Citește în continuare Labirint apocaliptic – Capitolul (16)

Labirint apocaliptic – Capitolul (15)

de Cosmin Ștefănescu

Quo vadis Domine?

În holoviziunile din lumea întreagă se discuta aprig problema opririi mercenarilor TIPOSUVI. Fiii legii Unice făceau apel la oameni, la cei cu un crâmpei de inimă, să încerce să lupte, să oprească haosul şi dezordinea create.

Un tânăr reporter de război prezenta imagini holografice HV, relatând cu lux de amănunte drame cutremurătoare prin adevărul lor terifiant. Astfel lumea întreagă putea vedea şi trăi simultan senzaţiile dramelor chinuitoare în acelaşi timp cu cei implicaţi în război. Era o dualitate dureroasă. Citește în continuare Labirint apocaliptic – Capitolul (15)