Arhive categorie: Proza scurta

Vremurile obscurantismului

Vremurile obscurantismului

(Picături de viață)

Trăim în vremuri obscure dirijate în această direcție de oameni obscuri. Meritul, munca, valoarea nu mai au loc în mintea ori în casele noastre. Sunt mulți cei care efectiv nu le mai pot tolera… am fost educați, respectiv, reeducați în sensul acesta. Setea de cunoaștere nu mai este o prerogativă a vieții pentru unii, nu mai este de “bon ton”. Nu întotdeauna schimbările aduc ceva bun, acest amănunt îl cunoaștem toți…, de pildă, noi: am fugit de comunism… de epoca de aur și am trecut direct la consumism, subcultură, inconștiență, manele și telenovele într-o epocă a marelui nimic. Ne aflăm în pragul unor schimbări radicale și trecem ciclic din epoca fierului în cea a bronzului apoi ne trezim direct în epoca de piatră. Falsul, uzul de fals, injustiția, răutatea, înșelăciunea sunt acum primatele acestui nou început, sunt liantul care ne-a adus aici și acum în pragul anihilării noastre, în poarta unui eșec lamentabil. Constructorii acestor vremuri sunt oameni fără scrupule, care ne vând oricui plătește mai bine, firește  că, Iuda Mijlocitorul trebuie să primească un comision gras. Acești trădători de neam pleacă apoi acasă fără niciun regret și sunt fericiți că au pus și ei umărul la denaturarea lucrurilor, la vânzarea noastră en gros și en detail. Am devenit, în această perioadă a libertăților, o țară de oameni patetici, placizi, iar îndobitocirea noastră continuă… Suntem prinși în mrejele unui coșmar din care nu reușim să ne mai trezim dar nici nu încercăm, de parcă ne complacem ca și cum ni s-ar fi alterat simțul realității și ni s-a lichefiat voința de a lupta, de a ne apăra drepturile. Obscurantismul îngemănat cu reaua voință au lovit mai întâi în generațiile tinere, pe care le-au deposedat de un învățământ decent, le-au dezbrăcat de inhibiții și le-au hrănit cu manele și telenovele, astfel s-a născut și a crescut subcultura, limbajul suburban și impostura. Învățământul în aste’ vremuri a devenit o spoială, un simulacru a ceea ce ar fi trebuit să fie. Cuvintele acum sunt prea sărace pentru a putea să spună totul. Epoca în care trăim este în plină schimbare, aproape cameleonică, deoarece am început să scoatem pe bandă rulantă din oameni fără valoare, doctori, profesori, avocați, judecători etc… îi scoatem dintr-un alambic alchimic al imposturii și îi punem în poziții cheie… îi așezăm în fotolii înalte pe care nu le merită și nimeni nu se întreabă: cum este posibil așa ceva?… „Studenții de carton” au plătit „șpăgi” grase la școli particulare (apărute precum ciupercile după ploaie), apoi au mituit profesori universitari și secretare fără scrupule, fără să fi călcat vreodată pe la cursuri, laboratoare, după caz. Acești „studenți de carton” și-au cumpărat o diplomă ori mai multe, făcute pe genunchi, că tot este în vogă și în momentul terminus li s-a deschis efectiv viitorul și au ajuns în diverse poziții cheie. Dacă încerci să scuturi un astfel de „element” descoperi că nu are nimic de oferit, nu are măcar un bagaj minim de cunoștințe ori un limbaj format, elevat căci este un retard, iar prostia care îl „animă” a fost dusă la un alt nivel, încât treptat, treptat vom ajunge să o confundăm cu inteligența.

Acum, nu mai avem aspirații, țeluri, idealuri, vise căci am lăsat totul pe seama curentului subliminal al celor care se ocupă de obscurantizm… Am fost învățați în timp să lâncezim. Ne place comoditatea, ne inspiră să nu facem nimic și astfel am fost prinși în mrejele sforarilor subliminali și am devenit un soi de „legume”, am devenit exact ce s-a dorit de la noi… Am fost îndobitociți deliberat, intoxicați cu mesaje subliminale care ne parvin din toată mass-media prin filme de proastă factură (telenovele), muzică de proastă calitate (manele și derivatele sale), emisiuni interactive care nu ne învață nimic. Tot din mass-media face parte și internetul care deși are o mulțime de părți bune, sistema obscurantistă ne-a dirijat să îi căutăm latura negativă și să o explorăm, să navigăm în direcția proastă ca și cum nu era deajuns că învățământul a fost denaturat sistematic de la o zi la alta, an după an, până ce nu a mai rămas absolut nimic. Reformatorii învățământului au fost și sunt niște scelerați subordonați direcți ai școlilor masonice surată bună a curentului obscurantist.  În decursul ultimilor ani „căpușele” acestui sistem de îndobitocire în masă au dat dovadă de determinare la comandă în a distruge sisteme de valori și astfel de ceva vreme învățământul românesc scoate numai rebuturi pe bandă rulantă. Țara este în declin și nimănui nu îi mai pasă. Sistemul sanitar a devenit zona tuturor „șpăgarilor”. În ultimii ani au fost scoși la „imprimerie” medici cu diplome fabricate, lucrări de licență cumpărate ori furate în grabă de pe internet ori de aiurea, iar plagiatul a devenit cu timpul o modă a sistemului după care au fost amestecați cu adevărații medici din generațiile anterioare. Acum avem medici slab pregătiți, prost remunerați așa că acești oameni recurg la tot felul de modalități de „rotunjire” a veniturilor. Mita în această țară a devenit „sport național” și a atins cote alarmante. Acum medicilor, cu siguranță, nu le mai pasă de jurământul lui Hipocrat… doar bani și iarăși bani. Atât!

Totul a fost denaturat, orice ar fi reprezentat pilonii ori piatra unghiulară a unei societăți moderne a fost demontat, mistificat, deliberat denaturat, falsificat și întors grotesc cu susul în jos. Nimeni nu se mai consideră suficient de determinat ca să demaște impostura. Preferăm să ne zbatem într-un spirit de turmă de parcă peste noapte ni s-ar fi făcut operații pe creier și ni s-a grefat ADN de oaie (becalian) apoi înghițim în sec și ne privim salarile ori pensiile diminuate, suntem deposedați  zi după zi de către oameni care se îmbogățesc de la o zi la alta, de oameni făr’ de Dumnezeu.

Acum am ajuns să trăim în întuneric, călătorim prin viață dirijați fin, subtil, subliminal de oameni ieftini, fără suflet ori scrupule către noaptea minții… noaptea vieții noastre… călătorim ceas de ceas, către marele NIMIC.

Prizonieri în plasa gândirii altora

Prizonieri în plasa gândirii altora

de Cosmin Ștefănescu

(Picături de viață)

Ce credeți?!!!… Pașii ne poartă zi după zi în vreo direcție anume?… Avem o țintă, un țel ori, este, undeva la zenit, vreun punct terminus?

Suntem ființe logice, chiar dacă de cele mai multe ori ne ghidăm pașii într-o manieră ilogică. Suntem raționali, iar viața ne este împănată de raționamente învățate, asimilate în sălile de curs ori, acasă, în sânul familiei. Cine poate să ne spună dacă aceste raționamente fabricate, studiate, inventate de alte persoane, în alte vremuri, locuri și în alte conjuncturi, le putem pune și noi în aplicare în terțe situații? Nimeni nu poate să ne spună cu certitudine aceste lucruri!… deoarece descoperirile, invențiile acestor oameni, au fost bătute în cuie, precum Mântuitorul nostru, Isus Cristos, pe Dealul Căpățânii.

Așadar, noi nu trebuie să mai gândim, deoarece au făcut alții acest lucru pentru noi. Nu trebuie să ne mai uităm în jurul nostru, pentru că, iarăși, alți oameni au făcut-o cu multă vreme înainte. Între timp noi rămânem blocați într-o buclă atemporală, în care nu ne găsim locul, pentru că am venit pe astă’ lume mult prea târziu și nu ne rămâne altceva de făcut decât să vegetăm și să ne degradăm treptat în promiscuitate.

Cred că suntem un fel de copii după alte copii. Urmărim pașii unor oameni, care s-au stins demult, care au inventat tot ce era de inventat, au descoperit absolut tot ce era de descoperit și au creat studii profunde ale gândirii, pe care noi trebuie să le urmăm întocmai, chiar dacă, de multe ori, nu se aplică în diferite situații ori ne displac în complexitatea lor, pentru că avem o altfel de viziune. Cumva, nu știu cum, suntem prinși, într-o capcană, de către înaintașii noștri, acei care au văzut, inventat, inventariat, numit tot – sărmanii de noi… suntem efectiv blocați în mrejele trecutului, prinși în pânze de păianjen, țesute cu mult timp în urmă, hălăduind pe căi  neştiute. Ne-am trezit la viață, și, am descoperit că suntem pierduți în încrengături, de idei de eoni enunțate, care se aplică ori nu…, biete muște paralizate într-un carusel, care, se învârte fără să se oprească până la sfârșitul timpului…, timp pe care și l-au imaginat alți oameni în vechime, iar noi îl măsurăm pentru ei și pentru noi, în același fel, sperând ca și ei, că suntem nemuritori, pentru că ne-am agățat de o secvență de timp.

Un tumult de informații ne-a parvenit din trecut, iar în prezent aproape că nu mai este nimic de făcut căci, s-a inventat, spus ori gândit totul. Acum, mai apar răzleț, inovații, idei ori invenții ale înaintașilor noștri aruncate într-un alambic alchimic al prezentului și transformate în ceva nou, nemaivăzut.

Trăim într-o lume care, deliberat, bate pasul pe loc…, facem mașini, pe care le-au inventat alții, ne croim îmbrăcămintea după cum o făceau cei din trecut, calculăm totul, cu intrumente lăsate de înaintași, și ne clădim viitorul după niște tipare  prestabilite.

Cum am mai spus anterior, toate acele invenții ori studii din vechime au fost înmagazinate, omologate, îndosariate, înregistrate, înseriate în decursul eonilor…. Noi cei din prezent nu am făcut altceva…, doar am strâns toate acestea într-un loc și apoi le-am răspândit pe tot mapamondul, iar acum nu facem decât să ștergem praful de pe vrafuri de op-uri și încercăm să înțelegem ce mecanism a dus la apariția atâtor minuni.

Cu toate acestea, noi rămânem sclavii unui sistem inventat de alții pentru ei și pentru viitorime, care, de cele mai multe ori nu se poate pune în aplicare ori prezintă lacune care așteaptă să fie descoperite.

Acum călătorim, de la un cap la celălalt al lumii, datorită unor oameni, care au visat la acest lucru. Mulți dintre aceștia nu au apucat niciodată să-și vadă visul cu ochii niciodată.

Zburăm, precum păsările, pe tot mapamondul ori în spațiu, lucruri care sunt posibile doar datorită unor minți strălucite precum: inventatorul helicopterului – Leonardo Da Vinci, inventatorul motorului cu reacție – Henri Coandă, inventatorul rachetei în cinci trepte – Conrad  Rudolf Haas, ori a scriitorului de literatură științifico-fantastică – Jules Verne. Ne-au rămas o multitudine de piese de puzzle din „Profețiile” ori „Centuriile” împărțite în o sută de catrene, scrise de vizionarul Nostradamus (Michel de Nostredame – faimos medic, cabalist și farmacist francez), care a reușit să vadă clar părți din viitor, iar acest lucru ni l-a împărtășit criptic și nouă. Acest vizionar a lăsat viitorimii o temă imperios necesară – decodarea noțiunilor oculte aflate în lucrările sale, pentru a ști ce ne mai rezervă viitorul. Ideal ar fi să ne trezim și să ieșim din plasa țesută de înaintași de-a lungul timpului și să mergem mai departe. Având în vedere că o bună parte din invențiile înaintașilor au fost făcute pentru a face rău și încă mai aduc durere, ar fi bine, dacă noi generația care încă vegetează, să dăm frâu imaginației și să inventăm o lume mai bună pentru generațiile următoare.

In vizita la Muzeul Leonardo da Vinci din Venetia - 29.12.2011

Vitruvian Man by Leonardo da Vinci, Galleria d...
Vitruvian Man by Leonardo da Vinci, Galleria dell’ Accademia, Venice (1485-90) (Photo credit: Wikipedia)

25-15-15 – S-a strigat Bingo la bila sărăcia lucie lucește și mai tare

de Cosmin Ștefănescu

*

Suntem săraci de mult prea mulți ani. Cineva, care-și dorea cu disperare să ajungă în vârf, a strigat frenetic: Să trăiți bine!

Lumea din dorința unei schimbări în bine l-a susținut pe acest om venit cu vorbe meșteșugite. Dintr-o dată printr-o alchimie nemaivăzută, lumea a sărăcit și mai tare…

Nu reușesc să înțeleg cum s-a ajuns la astfel de situație fără ieșire, când imediat după așa- zisa revoluție, România avea datorii zero, ba chiar mai erau niște bani prin diverse conturi din țară și străinătate. Băieții cu ochii violeți mintenaș au schimbat acest lucru ruinând orice instituție care mai funcționa și s-au făcut luntre și punte ca acestea să devină falimentare.  Reușita a fost mult peste așteptări și toți au avut de câștigat după munca depusă.

Între timp s-au folosit de mass-media să ne îndobitocească, orbească canalizându-ne atenția în cu totul altă direcție. Nu mai este necesar să ne amintim ce probleme avem, este suficient să trăim cu ”pâine și circ” – cum se făcea cu două mii de ani în urmă în arenele romane. Este o modalitate extraordinară… îi servim plebei: manele, telenovele, știri amețitoare, flăcări violet, sex, violență și mânjim imaginea româniei în lume cu măgari pictați roz și cu zvastica pe spate, marca – Patapievici (I.C.R. New York – vezi video aici) și picturi interesante cu organe în erecție  lucrări plecate de la aceiași marcă prestigioasă (Berlin). Toate acestea se întâmplă în timp ce copiii românilor câștigă competiții internaționale la diverse discipline iar despre aceste lucruri nu ne mai vorbește nimeni… probabil consideră că le scade ratingul…

Este un haos de proporții catastrofice, totul este distorsionat, iar lumea pare că se întoarce cu susul în jos în mod grotesc, născând o imagine aproape apocaliptică.

Edilii noștri ne-au înșelat an după an până când această țărișoară a devenit datoare la organisme puternice din lumea bancară (de care cam toate țările s-au descotorosit) doar cu câteva milioane ori poate miliarde de euro… cine mai știe adevărul?… deoarece ei ne mint zilnic cu zâmbetul pe buze. Astfel, noi am luat din lada istoriei cămătari care să ne excrocheze și pe noi. Doar moda asta a făcut ravagii peste tot… nu puteam sub nicio formă să ratăm această ocazie de îmbogățire rapidă. Acum ei se îmbogățesc pe zi ce trece ruinându-ne speranța unui trai mai bun pentru noi și copiii noștri.

Nu a încercat nici-un președinte să ceară de la ruși Tezaurul României depozitat la Moscova – acesta reprezentând aproximativ 94 tone de aur în monede și lingouri și bijuteriile Reginei Maria. Acești excroci dețin o parte din tezaurul nostru iar noi între timp  continuăm  ”să trăim bine”, metaforic vorbind, firește…

Cei care ne conduc își mai ridică câteva palate, mai cumpără și câteva Jeep-uri să se potrivească cu vilele, de unde?… din banii împrumutați de la Fondul Monetar Internațional, iar noi continuăm să ne plângem că ne merge rău… dar nimeni nu plânge degeaba căci asta este crunta realitate cu care ne confruntăm.

Încă mai sunt pensionari care au o pensie mizeră de aproximativ 75 de lei noi… ei trebuie să plătească musai cei 15%, prea s-au îngrășat în ultima vreme… Zilele trecute la capitolul “pâine și circ”, al mass-media ne-a fost prezentată o biată bătrânică cu o pensie de urmaș de nici mai mult, nici mai puțin, 1 leu nou… o sumă colosală din care cu siguranță se vor scădea pentru stat 15%, că doar și această bătrânică se îngrașă pe cârca poporului și trebuie să plătească cu vârf și îndesat toate greșelile guvernanților noștri. Guvernanți din rândul cărora se evidențiază un bolnav mintal, el este Senatorul P.N.L.  Marius Nicoară care vizionează fără pic de rușine la dezbaterea pensilor filme porno pe lap-top-ul plătit din banii contribuabililor (vezi video aici). Este imperios necesar să le luăm banii bătrâneilor ca să poată urmări tot guvernul cum… țara arde și baba se piaptănă…

Eram pierdut în calcule, cu gândurile aiurea și îmi completam sârguincios biletul cu datoriile la întreținere, curent, chirie și multe altele când aud strigându-se: 25-15-15… S-a strigat Bingo la bila sărăcia lucie lucește și mai tare…

Câțiva din câștigători: Ioan UscaNoapte bună copiiLink-Ping, Atitudini, Gabriela SavitskyNo băsescu DayAtitudiniDumitru AgachiMirela PeteGabitzuCristian LisandruIdei înghesuiteCristian DimaRăzvanrcGabriela ElenaSimion CristianŞi la vară caldWorld of Solitaire‘s BlogOrryTheodora MarinescuGabi123Ioan Sorin UscaAna UscaCaiusNataşaGând licitat, Orfiv Elisa.

Papadie - Foto - Cosmin Stefanescu
Papadie - Foto - Cosmin Stefanescu
Verde crud - Foto- Cosmin Stefanescu
Verde crud - Foto- Cosmin Stefanescu

Flacăra violet subliminală – Picături de viață (8)

de Cosmin ȘTEFĂNESCU

În acest secol neprielnic ne trezim într-o societate bolnavă cu o economie muribundă. Cine sau ce a făcut posibil toate acestea? Știm cu certitudine că totul s-a   transformat într-o nebunie după revoluția din decembrie 1989… mai bine zis după simulacrul de revoluție.

Mulți din cei care au susținut acest fenomen au avut de câștigat enorm din așa-zisa privatizare reușind în scurt timp să facă toată industria României incompatibilă cu cerințele oricărei piețe apoi a urmat falimentul mult așteptat… au venit apoi investitorii străini iar mai-marii neamului au făcut posibilă vânzarea țării pe bucăți… la prețuri de nimic… ei au avut de câștigat… noi ne-am ales cu șomaj un an de zile după care fiecare s-a reprofilat în speranța unui trai decent… am fost înșelați… promisiunile au curs frenetic an după an… Președinții s-au succedat mandat după mandat, momindu-ne cu promisiuni sforăitoare și contribuind fiecare la declinul acestei țări. Ani la rând vârfurile națiunii au promis salarii mai mari celor din învățământ dar promisiunea este o virtute și așteptarea o prostie… CRED EI!… PÂNĂ CÂND? Citește în continuare Flacăra violet subliminală – Picături de viață (8)

Ventrilocii politici – Picături de viață (7)

de Cosmin ȘTEFĂNESCU

România asistă iarăşi la toată nebunia fără margini a politicii, unde cimpanzeii politici au revenit cu promisiuni sforăitoare şi etalează ostentativ o mulţime de gogoşi subliminale, care nu au niciun fundament real. Evenimentele politice s-au dezlănţuit într-o degringoladă a minciunilor fără precedent. Muritorii de rând stau iarăşi cu gurile căscate la inepţiile/discursurile înflorite şi năzuinţele mai marilor politici. În acest an, butaforia situaţiilor ia o amploare nemaivăzută în decursul celor douăzeci de ani scurşi de la aşa-zisa revoluţie.

Partidele vin cu noi forme de însemne de partid, ori să le spunem heraldice, că oricum fiecare dintre aceştia este aservit unei mari case ori mai multora, cu nişte culori vii care semnifică marele nimic… este o isterie fără margini în care suntem antrenaţi cu toţii ca-ntr-un vârtej de proporţii epopeice… numai că aici luptă răul contra răului… acum ştim cine va conduce… un rău mai mic, nimic mai mult…

Cu toţii ne asigură că sunt, fiecare în parte, vocea poporului, mie nu îmi par a fi decât vocea interesului propriu şi a celor care îi dirijează din umbră. În concluzie, aceştia nu au cum să fie vocea românilor, dar probabil că nu sunt decât nişte amărâţi de ventriloci politici. Pentru noi toţi este un adevărat motiv de îngrijorare faptul că aceşti bufoni conduşi din umbră de facţiuni colosale, nu fac altceva decât să promită de ani şi ani salarii mai bune pentru învăţământ, retribuții mai bune pentru cei cu pensii de mizerie, o viaţă îndestulătoare pentru toţi românii… dar nimic din toate acestea nu se întâmplă…

Cu ceva vreme în urmă, undeva, într-o comună uitată de timp am cunoscut o sărmană pensionară care primea lunar aproximativ 75 lei noi, bani care nu îi ajungeau nici pentru acoperirea preţului foarte piperat al medicamentelor, care îi făceau trebuinţă bătrânei doamne, deoarece suferă de tromboflebită. Am rămas siderat când am aflat că aceasta este pensia femeii după o viaţă de muncă la C.A.P., având în vedere că la noi există în antiteză destui privilegiaţi ai soartei care nu au făcut nimic în viaţă şi totuşi au pensii colosale. Aceasta este dreptatea pe la noi, dreptatea politicienilor noştri corupţi, conduşi de interese meschine în lupta pentru postul de preşedinte al României…

Toate promisiunile acestora nu devin în momentul înscăunării la Palatul Cotroceni decât un şir de informaţii utopice. Astfel, acest joc bizar al mincinilor politicienilor de diverse culori ori însemne a devenit în decursul anilor un joc de-a v-aţi-ascunselea, o piatră unghiulară a politicii româneşti.

Aşteptăm cu nerăbdare momentul, respectiv ziua, în care aceşti escroci nu vor mai fi ventriloci ori marionete politice şi vor apărea oameni cu adevărat drepţi, care vor lupta să ţină măcar jumătate din promisiunile pe care le fac electoratului… căci dacă tot suntem hrăniţi cu vise utopice, avem şi noi dreptul să visăm la… vremuri mai bune

O dimineață cețoasă de noiembrie (2009 - foto: Cosmin Ștefănescu)
O dimineață cețoasă de noiembrie (2009 - foto: Cosmin Ștefănescu)

Articol preluat de pe site-ul revistei Metamorfoze

Chintesenţa vieţii – Picături de viaţă (6)

De Cosmin ŞTEFĂNESCU

De dată recentă am fost admonestat că sunt pesimist şi oarecum criptic în “Picături de viaţă” şi că nu văd partea plină a paharului. Bine-nţeles că părerile sunt împărţite. Fiecare vede exact partea care îl interesează a paharului. Acea parte care îl avantajează într-un fel sau altul.

Am stat, m-am gândit şi trebuie să admit că există mai multe faţete ale vieţii care trebuie evidenţiate. Nu totul este alb şi negru. În viaţa noastră, sunt cu adevărat multe aspecte care ne colorează monotonia zilelor şi chinurile prin care ne trec sistemele de conducere. Hai să vedem împreună (poate) cel mai important aspect al vieţii…

De când ne naştem, suntem încartiruiţi în sistemul solar al iubirii veşnice. Însuşi Iisus ne-a spus “Iubiţi-vă aproapele ca pe voi înşivă” (Matei 22: 34-40). Frumoase cuvinte. Înălţătoare !

Este adevărat că nu au fost prea mulţi cei care s-au înghesuit ca să îi urmeze sfatul. Oare, de ce? Poate, dacă s-ar fi întâmplat toate acestea, lumea ar fi avut în acest moment altă faţă ori soartă. Alt destin. Păcat! Mai-marii vremurilor şi neamurilor s-au folosit de credinţă ca de un scut, iar în spatele acestuia au crescut din vremuri imemoriale răul absolut.

Cu toate acestea, nu toţi oamenii s-au schimbat, nu toţi şi-au întors faţa, mai sunt încă mulţi care nu au uitat de îndemnul Fiului Omului.

Iubirea este însăşi chintesenţa şi liantul vieţii. Este elementul care ne dă forţă să mergem mai departe, să depăşim orice obstacole. Fiecare dintre noi este rodul iubirii. Ea este pecetea acestei lumi.

Într-o bună zi sper că vom reuşi să înţelegem sfatul lui Iisus. Este adevărat că ne-au trebuit cam mulţi ani, peste 2000, până sa începem să ne punem întrebări. De ce? Cum s-a întâmplat? Cum a fost posibil? etc, iar acum cred că a venit vremea  să înţelegem esenţa vieţii…

A venit toamna - foto din arhiva personală
A venit toamna - foto din arhiva personală

Centenarul adolescentului miop – Cosmin Ştefănescu

Centenarul „Adolescentului miop”
Articol publicat în revista „Metamorfoze” Nr:84/13 11 2007

de Cosmin Ştefănescu

„Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi!?
Şi dacă da, ai putut să mă ierţi?”
MIRCEA ELIADE (dedicaţie în bengali, la romanul Maitreyi )

Odată cu naşterea din creuzetul timpului a anului 2007 sărbătorim cum era şi firesc centenarul apariţiei pe lume a lui Mircea Eliade (n. 19 martie s.v. 28 februarie 1907 Bucureşti – d. 22 aprilie 1986 Chicago) şi elogiem în felurite moduri talentul şi valoarea omului care a reuşit în-tr-o viaţă să atingă toate sferele scrisului şi care încă o dată a determinat omenirea să-şi arunce admirativ privirea în Europa de est asupra ţărişoarei numită România. El este unul dintre marii gânditori ai neamului nostru şi este la fel de nemuritor ca şi personajele cărora le-a dat viată. A început cu proză fantastică şi a continuat cu romane de succes. Fire ocultă, născut fiind în zodia peşti, a scris mult despre credinţele orientale şi despre filozofia care stă la baza acestora.
S-a scris mult despre talentul şi modurile de abordare ale lui Mircea Eliade în filozofie, orientalistică, istorie, povestiri fantastice, iar unul dintre elevii săi, mă refer desigur la Ioan Petru Culianu, a reuşit să ducă stindardul scrisului mai departe şi a încercat să desăvârşească opera mentorului său, până în momentul în care a fost răpus de o mână criminală. În cartea Yoga autorul beneficiază peste timp de o prefaţă favorabilă a lui Constantin Noica. Acesta fiind oarecum în contradicţie făţişă cu „bătrânii”, cum îi intitulează dumnealui, scrie ironic: „căci să nu ne înşelăm: nu literatura sa, numai, e astăzi pusă în discuţie de anumiţi bătrâni; dar şi activitatea sa ştiinţifică este şi ea nesocotită într-o atât de regretabilă măsură, încât bătrânii noştri … nu reuşesc să distingă de fel pe Eliade de orice alt literator”.
Dacă la vremea respectivă noi nu cunoşteam nimic despre gândirea şi filozofia orientală şi nu interesa pe nimeni acest lucru, acum vremurile s-au mai schimbat şi nu putem face altceva decât să-i mulţumim postum lui Mircea Eliade pentru munca sa de-o viaţă în pofida celor care nu reuşeau să-şi dea jos ochelarii de cal, să îi poată privi opera în toată splendoarea.
Într-o antologie a cărţii „Drumul spre centru”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu scriu că „Eliade a devenit un punct de referinţă în umanistica zilelor noastre, pentru capacitatea sa de a recompune structura de adâncire a umanului pe baza întregii istorii spirituale a omului din neolitic şi până în zilele noastre”. Ce-aş putea să mai adaug eu este faptul că omul Mircea Eliade este cel care mi-a luminat cărarea cu romanele: Maitreyi, Nouăsprezece trandafiri, Isabel şi apele diavolului şi mi-a deschis orizonturi oculte cu Yoga, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Alchimia asiatică, Cartea tibetană a morţilor etc. Ceea ce ne-a lăsat reprezintă un labirint şi o încercare prin care el s-a desfătat şi ne invită într-un mod ales s-o facem şi noi, pentru a descoperi creuzetul cunoaşterii absolute şi opera timpului în istoria mitică a tuturor neamurilor, de la începuturi până în prezent.
Cu ani în urmă, imediat după revoluţie, am citit romanul Maitreyi pe nerăsuflate şi m-am desfătat cu dragostea interzisă a celor doi protagonişti şi m-am bucurat şi-am suferit alături de ei. Au trecut anii şi, pentru prima dată în istoria scrisului, personajul principal – poetesa Maitreyi Devi (fiică a profesorului şi filozofului Surendranath Dasgupta şi elevă favorită a marelui filozof indian Rabindranath Tagore) se vede nevoită să-i „răspundă” lui Mircea Eliade prin cartea „Dragostea nu moare”. Acest răspuns al eroinei romanului lui Eliade a venit după patruzeci şi doi de ani de la apariţia romanului Maitreyi. Răspunsul mi-a părut destul de trist, de un dramatism dus la extrem. După ce am terminat de citit în noiembrie 2001 romanul – răspuns al poetesei am simţit nevoia să aştern pe foaie câteva gânduri. Iată-le:
Durerea şi tristeţea se învârt într-un joc ameţitor pentru veşnicie, într-o sarabandă înşelătoare. Clipele se comprimă, oamenii rămân veşnic tineri în suflet şi totul se scurge într-un zguduitor tic-tac pe lângă vremelnicele prejudecăţi şi mizeria umană. Exact ca o pasăre Phoenix, iubirea renaşte din cenuşa sa; doar astfel putem să mai rămânem imortalizaţi în peisajul veşniciei. Mai târziu, poate într-o altă viaţă, vom redescoperi o iubire pierdută prin Calea Lactee. Cu siguranţă abia atunci vom putea spune că nu am pierdut nimic, căci în lumea aceasta nimic nu este la voia întâmplării. Acesta-i destinul şi misterul, asta-i viaţa… înşelătoare şi capricioasă ca o fecioară. Sincer, îmi doresc, ca cei doi să se reîntâlnească în pârâul efemer, sau într-o altă viaţă dacă nu cumva au făcut-o deja şi nici un fel de bariere şi prejudecăţi să nu îi mai tulbure.
Mircea Eliade se dovedeşte a fi peste timp un alchimist al cuvântului şi un fel de profet al speranţei în cultura românească. Deşi aceasta nu l-a susţinut el a extras piatra filozofală din scrisul neamului său, afirmând optimist la un moment dat: „Eu cred în viitorul culturii româneşti mai mult decât în viitorul culturii europene” (Meşterul Manole).