Arhive categorie: Proză S.F.

Labirint apocaliptic – Capitolul (6)

De Cosmin Ştefănescu

La MEDIA – TECKH medicii priveau monitoarele cu viu interes, absolut totul se înregistra. Observară că Walter dădea deja semne că-şi revine şi erau destul de contrariaţi de rapida schimbare. Schwartz intră şi aceştia îi arătară pe monitoare activitatea creierului şi a inimii subiectului, expunându-i părerea lor personală că Walter îşi revine surprinzător de repede. Schwartz se uită mirat la monitoare şi exclama absorbit:

– Ce de imagini?!!… ce puhoi de oameni! Oare cum poate rezista Walter? Kenedy John îi spuse lui Schwartz c-ar fi indicat să nu se grăbească cu experimentul, deoarece are un grad destul de mare de periculozitate.

– Atunci puneţi-vă de acord cu echipa de ingineri şi făceţi-l să nu mai fie periculos. Avem mare nevoie de V.I.C. De asta vă plătesc regeşte pentru că vă consider experţi şi ar fi nimerit în aceste condiții să daţi  ce-i mai bun din voi !

– Dar șefu’ încercăm tot posibilul, ştiţi …

– Nu vreau să ştiu nimic. Străduiţi-vă mai tare. Şi monitorizaţi-l în continuare, nu vreau să-l pierdem, este prea valoros pentru MEDIA – TECKH. A, a, a … era să uit … daţi telefon, căutaţi câţiva medici buni sau rezidenţi străluciţi pentru a-l monitoriza şi noaptea, să fie supravegheat 24 din 24. Sper că am fost clar, da?… . După care îi părăsi absorbit de gânduri. Cei doi medici sunară la Spitalul Municipal, îşi căutară vechi colegi şi le propuseră un salariu aproape dublu numai să vină să lucreze la un proiect de cercetare la MEDIA – TECKH ce necesita atenţie sporită şi monitorizare permanentă. Oferta era foarte tentantă, aşa că nu au fost refuzaţi, mai ales că se anunţaseră disponibilizări masive de treizeci la sută, şi nu mai aveau siguranţa postului. În aceeaşi zi se prezentară la biroul resurse umane trei medici de renume. Doi dintre ei fuseseră colegi de facultate cu John. Au fost supuşi unor teste riguroase, apoi i-au instalat în laboratorul tehnologizat mult peste ceea ce visaseră ei să găsească în acest loc.

Lucrare executată de George Dobre pentru volumul Labirint apocaliptic  (in memoriam)
Lucrare executată de George Dobre pentru volumul Labirint apocaliptic (in memoriam)

John le spuse că este un proiect secret şi speră că poate conta pe discreţia lor. Medicul şef la rându-i le spuse despre V.I.C. şi încet-încet îi introduse în alambicata bază de date a complexului şi le explică orice nelămuriri. Apoi instalându-i în faţa monitoarelor, le spuse că ceea ce văd pe ecrane nu sunt altceva decât imagini şi trăiri ale unui om ieşit din comun. Un hominid, hommo universalis, primul din specia lui cu un coeficient de inteligenţă cu mult peste maxima cunoscută până în prezent. Unul dintre doctori întrebă contrariat ce înseamnă mult peste maximă în cifre.

– Peste 70% din capacitatea creierului! îi răspunse psihologul, urmărind reacţia de surprindere de pe faţa interlocutorului său.

– Nu, nu se poate, …este absurd ceea ce afirmaţi despre acest om, un geniu abia dacă ajunge să atingă … .

– Da, 25%, ştim şi noi ce scrie în cărţi. Însă cazul lui Walter Nietzche       este ceva inedit care a fost ţinut strict secret.

Uluiţi de ceea ce auzeau noii medici priveau monitoarele din ce în ce mai nedumeriţi şi mai curioşi. Medicul şef şi psihologul le explicară importanţa acestui caz, cât și problemele cu care se confrunta Walter datorită experimentului, şi nevoia unei monitorizări permanente. Acum cunoşteau pericolul prin care trecea Walter şi necesitatea imperioasă de a-l păstra perfect sănătos. Unul dintre ei zise că W.N. trebuie să fie un fel de SUPRAOM. Psihologul râse zgomotos de această remarcă, dar susţinu şi el această părere cu un fel de invidie în glas, după care îi apăru pe faţă o grimasă ca un rânjet animalic. Acestea trecură neobservate de grupul de medici care începuseră să îşi intre în drepturi.

Apăru şi Schwartz directorul executiv care, după ce trecu în revistă operaţiunea şi executarea ei, făcu cunoştinţă cu noii medici specialişti şi insistă asupra păstrării secretului în legătură cu activitatea ce urma s-o desfăşoare la MEDIA-TECKH şi cu subiectul Walter Nietzsche.

Unul dintre medici întreabă care a fost factorul care a determinat creşterea gradului de inteligenta a subiectului şi dacă s-au făcut cercetări la nivel genetic şi molecular. Medicul şef apăsă o tastă a calculatorului şi pe ecran apăru: subiect Walter Nietzsche născut pe 03-07-2045; părinţi:   Tatăl – ofiţer de carieră în armata S.U.A.; Mama – profesor de geografie; fraţi, surori – nu are; studii: fizica atomica la SORBONA şi Facultatea de studii a audiovizualului şi a artei virtuale – doctoratul luat cu 10 la vârsta de 17ani. Apoi a fost racolat de MEDIA-TECKH, părinţii aveau nivelul de inteligenţă normal şi înclinăm să credem că modificările genetice care au survenit în viaţa intrauterină au dus la formarea subiectului nostru. Interesant de urmărit a fost modificarea ce a survenit după experimentul virtual – IMAGINE CREATIVĂ, când subiectul a suferit o serie de modificări la nivel sinaptic, legăturile neuronale făcându-se rapid. În câteva luni dorim să mai facem testarea pe câţiva subiecţi pe care i-am evaluat şi au un coeficient de inteligenţă mult peste medie. Pe aceştia îi formăm la o sucursală MEDIA-TECKH din Europa. Probabil că aceştia vor fi următorii hommo universalis. Deja îl avem pe primul hominid şi-n curând vom mai forma câţiva; aceasta este o mare cucerire.

La ZODIAC 2, pe programul de actualităţi se discuta intens, problema demilitarizării planetei. La emisiune participau o mulţime de generali americani ruşi şi de alte naţionalităţi. Se jucau mult teatru şi băteau apa în piuă deliberat. Se vedea clar că era bine regizată emisiunea şi nu avea absolut nici un fel de legătură cu titlul ei, dar era un punct forte că aceasta exista. Prindea la public. Dar, la un moment dat, conversaţia luă o întorsătură neaşteptată devenind mai legată de realitate. Unul dintre generali propuse să se scoată de pe piaţă şi din armată drogul XINON, un drog semi-sintetic foarte puternic cu efect letal în timp. Acesta fusese folosit experimental pe un grup operativ care participase la războiul din Monaco în 2025. De atunci se folosea pe subiecţi în toate misiunile. Efectul lui anabolizant dădea încredere oarba în forţa proprie, şi-o putere ieşită din comun, era unul dintre cele mai puternice droguri, de-a dreptul monstruos ce făcuse multe victime printre soldaţi şi civili. După ce dezbătură îndelung problema XINON – ului, un general rus abordă în forţă problema războiului para-psihologic şi despre numărul din ce în ce mai mare de soldaţi-roboţi. Un altul, general în Marina de uscat S.U.A. îl contrazise în privinţa roboţilor spunând că nu se mai construiesc astfel de soldaţi de câţiva ani. Apoi arătă o statistică în privinţa aceasta după care adăugă: aceşti roboţi sunt foarte necesari la operaţiunile grele, mai ales pentru că nu se mai sacrifică oameni. Este de preferat totuşi să foloseşti carne de tun din metal, decât să sacrifici suflete nevinovate.

Argumentele generalului american puseră punct subiectului iar conflictul se stinse repede. Deoarece emisiunea depăşise cu mult timpul alocat, conveniră împreună cu mediatorul, un V.I.P., al problemelor fierbinţi şi stringente, că trebuie să încheie această discuţie. Le spuse că o vor relua cu altă ocazie.

Urma un spot publicitar, după care o emisiune cu titlul „Realitatea virtuală V.R. şi multimedia”. Schwartz directorul de la MEDIA – TECKH, împreună cu câţiva specialişti în V.R. au fost prezentaţi telespectatorilor. Se ştia foarte bine că această emisiune are audienţă maximă; de când V.R. se folosea în toate domeniile de activitate, lumea era nerăbdătoare să afle şi să vadă ceva nou. Iar despre MEDIA – TECKH se ştia că pregăteşte noul în realitatea virtuală. Mediatorul emisiunii îşi începu discursul:

– Domnilor, ne-am adunat să discutăm despre realitatea virtuală şi multimedia. Nu mai este un secret că instituţia MEDIA – TECKH al cărei director îl avem aici, în emisiune, se ocupă de formarea şi naşterea viitorului. Am aflat din surse neoficiale că acum lucraţi la un proiect care va revoluţiona lumea ştiinţifică…  este adevărat ?

– Da, desigur, este foarte veridic, lucrăm la un proiect foarte important, pentru lumea ştiinţifică dar şi pentru omenire.

– De peste o suta de ani se spune că realitatea virtuală este tezaurul posibilităţilor infinite. Ce ne puteţi spune despre V.R. ?

– Se ştie prea bine că V.R. este aplicată în toate domeniile de activitate de la ştiinţa medicală, dirijarea circulaţiei aeriene, platformele marine şi până la diferite domenii administrative.

– Evoluţia acestei tehnologii a fost rapidă?

– După cum bine ştiţi, cândva se foloseau de o aparatură greoaie: calculator, caşti prevăzute cu ecrane de televizoare, căşti de sunet, mănuşă sau alte sisteme cu joystick sau baghetă wando. Dar ceea ce vorbim acum e de domeniul istoriei. Istoria V.R. a parcurs multe etape până să ajungă la binecunoscuţii ochelari negri cu dimensiuni variabile, conectaţi la un ceas cu computer sau la telefonul mobil-computer.

–  După cum am amintit mai devreme instituţia dumneavoastră lucrează la un proiect ultrasecret V.R.

– Ce vă pot spune de aceasta … este o nouă etapă în V.R. care va revoluţiona ştiinţa. Aceasta se numeşte V.I.C. sau virtual imagine creativă şi are drept scop formarea unor oameni superdotaţi, stimulând cortexul cerebral.

– Nu prea înţeleg nimic, puteţi să ne daţi câteva detalii?

-Din păcate, nu pot să intru prea mult în divulgarea acestor informaţii. Proiectanţii imaginii creative, promit să scoată cam în trei sau cinci luni V.I.C.-ul în serie; în primă fază, în America, după care, în scurt timp, în Europa, Asia, etc. Deocamdată atât despre V.I.C.

-Doamnelor şi domnilor, aşteptarea dumneavoastră se apropie de sfârşit. După cum bine aţi auzit de la domnul Schwartz, proiectanţii promit şi aceste lucruri trebuie luate în seamă deoarece MEDIA – TECKH este o instituţie serioasă, care formează tineretul şi îl informează în toate modurile posibile. Aştept cu nerăbdare împreună cu toţi telespectatorii noutăţi despre V.R.

– Le veţi avea în curând.

Labirint apocaliptic – capitolul (5)

De Cosmin Ştefănescu

Trecuse de ora doisprezece a. m. şi imaginaţia nu o mai luase razna, îi spuse şi Oliviei că simte că începe sa-şi revină, iar aceasta îi reaminti că trebuie să viziteze medicul şi psihologul, după care pot pleca amândoi în concediu, dacă, bineînţeles, acesta doreşte. Walter ajunse la medic şi acesta-i spuse că peste o ora îl vor opera. Medicul puse măna pe telefon şi-i zise unei asistente să pregătească sala de operaţie după care-l chemă pe psiholog. Psihologul Kenedy John fusese cândva cel mai bun prieten al lui Walter, dar pentru ca Sonia îl alesese pe acesta din urma, ura luase locul prieteniei ce îi anima. Aşa că-l privi superior şi rece ca gheaţa. La rândul lui, Walter îl salută cordial şi fără pic de ranchiună.

După aceasta furtuna, care trecu aproape neobservată, discuţia se îndrepta gradual către subiectul acestei întâlniri Walter, fumător înrăit ceruse să-i permită sa-şi aprindă ţigara, iar acum profita de aceasta pentru a se ascunde în spatele rotocoalelor gri-albăstrui de fum, lăsându-i pe doctori să dezbată detaliile operaţiei, care, de altfel, era una de rutină, cu o durată foarte mică. Anestezia i-o făcuseră cu rubicondul,  un silenţios aparat de anestezie totală, şi-i implantară un microcip în ceafă exact pe scizură. După această intervenţie, conectară monitoarele şi văzură un fluid izvorând de informaţii şi imagini din trecut şi prezent, şi ramaseră perplecşi de complexitatea şi vastitatea informaţiilor. Trecutul izvora şi se revărsa în prezent ca un fluviu subteran al minţi ce iese la suprafaţă. Erau înmărmuriţi.

Era un du-te vino continuu între trecut şi prezent, reţeaua era supraîncărcată cu istorie, dragoste, religie din toate segmentele istoriei împărţite şi clasificate de Walter. Uluiţi, nu-şi mai dezlipeau ochii de pe monitoare şi-şi dădeau seama că istoria devine o linie dreaptă fără suişuri şi fără coborâşuri. Deodată pe ecrane apăru ceva scris: „Mereu în jocurile puterii, omul obişnuit sau cel neobişnuit a fost manipulat şi chiar ucis cu sânge rece. Trebuie să priviţi adevărul în faţă … e un blestem de care nu a reuşit sa scape nimeni încă. Nici măcar fiul lui Dumnezeu. Tot răul ce vă animă a schimbat faţa lumii. Ar trebui să vă schimbaţi pentru ca binele să triumfe. Doar astfel vă veţi împăca cu voi şi cu divinitatea din voi „.

Ecranele începură să depene imagini clare dintr-un puzzle uriaş – istoria. Cei doi se priviră contrariaţi şi suspect, doctorul deschise primul gura, dar nici un sunet nu-i ieşi, era încă uluit de ceea ce citise.

– Walter ştie,… cred că, prin puterile lui a fost şi el la şedinţă, ştie că îl considerăm un pericol iminent pentru omenire.

– Da, zise psihologul, prin asta ne spune că ştie că va fi sacrificat pe frontispiciul ştiinţei.

– Cu microcipul ăsta nu l-am ajutat deloc căci va fi studiat şi disecat.

– Ce ne pasă nouă,… astea au fost ordinele,… asta  a fost hotărârea Consiliului de Administraţie.

Timpul era dezaprobator şi vântul bătea mai înverşunat ca în ultimele zile. O ploaie rece îşi făcuse apariţia iar furtuna ce-o urmărea, mătura sălbatic străzile pustii.

Era luna septembrie a anului 2080 şi totul părea ascuns în spatele pâclei de nori, clădirile păreau că se topesc şi se scurg.  Walter îi părăsise de câteva ore pe medici, care îşi ridicau drepturile băneşti, trecând apoi pe la Schwartz acesta-l anunţă că a fost ales în Consiliul Director de Administraţie, şi-l invită să-şi vadă noul birou.

– Sper că vei înţelege în sfârşit că raţionamentele Biroului Administrativ sunt în favoarea ta  şi că nu ne putem permite să te pierdem. Îţi vom satisface oricând orice dorinţă, respectiv salariul, sper că ai observat că ţi l-am triplat. Nu mai lungesc mult vorba, doar eşti în concediu, ce naiba…

– Vă mulţumesc, domnule ! …

– Nu ai pentru ce să-mi mulţumeşti, e dreptul tău, doar eşti cea mai  capabilă persoană de pe -întreg mapamondul -îi zise toate acestea bătându-l amical pe umăr –  după care, strângându-i mâna, îl părăsi sub pretextul unor probleme ce trebuia rezolvate.

Walter îşi privi noul birou cu viu intens şi zâmbi gândindu-se că începe să se întrevadă şi pe strada lui o rază de soare. Apoi puse mâna pe telefon şi o sună pe Olivia la bibliotecă.

–  Hei, frumoaso, eşti pregătita să plecăm în concediu ?

– Walter, îi predau doamnei Paula Brown hârţogăria, îi explic problemele care trebuie rezolvate şi promit că te sun în momentul în care termin. Ầ propos felicitări: am auzit din surse neoficiale că ai fost ales în Consiliul Administrativ. Mă bucur mult pentru tine … felicitări, poţi spune în sfârşit că eşti un învingător cu ocazia acestei avansări nesperate.

– Da, da mulţumesc… tot ce-i posibil, dacă nu cumva voi fi cuiul care îi deranjează în pantof.

– Nu fi atât de pesimist. Cred că ar fi mai nimerit să înveţi să te bucuri de ceea ce-ţi oferă viaţa!

Închise telefonul gânditor, reaşeză în balanţă ultimele 24 de ore, le studie cu atenţie şi estimă cu o marjă de eroare acceptabilă, că viata merită trăită, dar trebuie să lupte. Încercă să se gândească unde şi-ar putea petrece concediul de odihnă, după o trecere sumara în revistă a tuturor oraşelor, munţilor, ţarilor, se opri ca electrizat la Asia; continentul cu cele mai multe mistere. Se gândi apoi la Tibet şi zâmbi, îi trecură prin faţa ochilor o mulţime de imagini cu budişti ioghini şi o imagine cu Dalai – Lama.

Misterele l-au captivat din totdeauna, era pasionat de enigme, dar în ultima vreme nu mai avusese timp de aşa ceva. Cândva, prin intermediul unui prieten preot, vizitase Vaticanul şi studiase Manuscrisele de la Marea Moartă, rulouri descoperite în anul 1947 de către beduinul MAHOMMED ED – DIB. Citind traducerile acestor rulouri, îi spuse că înţelege că ar fi exact ca o bombă care ar face să se cutremure religiile creştine din temelii. Îşi aduse aminte că el şi prietenul lui preot, erau foarte interesaţi de anormal şi supranatural, iar acesta la un moment dat îi zisese: „Trebuie să fii nebun de legat pentru a gândi că o minte normală poate analiza şi înţelege anormalul şi supranaturalul!”

Când încă se mai depănau amintiri şi îşi mai făcea planuri, sună telefonul acut suficient cât să îl extragă cu brutalitate din reverie. Întinse mâna după telefon şi răspunse:

– Walter, sunt gata, am predat tot la  bibliotecă şi în zece minute trec să te iau.

Plecară amândoi la braţ şi nu priviră nicio clipă înapoi. Erau în sfârşit în concediu. Pe drum îi spuse Oliviei că ar vrea să meargă în Tibet, şi-o întrebă unde şi-ar dori să-şi petreacă cele câteva zile libere. Olivia îi spuse că oriunde îşi doreşte el să meargă se va simţi foarte bine şi ea. Îi zise că Tibetul ar fi ceva inedit pentru ea, care de câţiva ani suferise de plictiseală.

În câteva ore îşi pregătiră bagajele. Walter sună şi rezervă două bilete la avion. Amazoana, cum îi plăcea lui să-i spună, pregăti o masă copioasă, pe care o serviră liniştiţi, şi-şi făcură planuri de călătorie, de parcă ăsta ar fi fost ţelul vieţii lor, nu amintiră nimic de MEDIA – TECKH ca şi cum aceasta n-ar fi existat.

Va urma

Labirint apocaliptic – Capitolul (4)

De Cosmin Ştefănescu

Între timp la MEDIA-TECKH se întrunise consiliul administrativ, subiectul la ordinea zilei era Walter Nietzsche, iar al II-lea punct pe ordinea de zi era IMAGINEA CREATIVA.
Schwartz – directorul executiv îşi expuse părerea că W.N. ar fi primul hommo universalis  şi că este un subiect demn de studiat. Toţi căzură de acord că, deşi îl considerau destul de periculos, vor începe să îl supună la numeroase teste. Medicul şi psihologul propuseră să-l izoleze pentru a putea fi urmărit, coordonat şi monitorizat. Exact cum bănuise, Walter devenise dintr-o dată subiect de experiment.
Medicul emise ipoteza că ar mai putea apărea şi alţi hommo universalis, dacă ar scoate mai repede pe piaţă IMAGINEA CREATIVĂ. Inginerul şef  pufni în râs apoi le explică  tuturor că experimentul virtual se afla într-o fază incipientă şi sublinie că este destul de periculos să îl scoată deocamdată în serie – W.N. este cheia ca experimentul virtual să nu mai tărăgăneze.
Schwartz le spuse tuturor că subiectul este din ce în ce mai obosit şi ar fi cazul să îl lase să se odihnească altfel îl  vor pierde, iar experimentul ar mai întârzia cu câţiva ani. Aceştia îl întrebară pe psiholog care ar putea fi explicaţia de W.N este în stare de stres. Nefiind un secret pentru Consiliul Administrativ le explică fenomenul şi presupunerile sale în legătură cu capacităţile mentale ieşite din comun ale lui Walter. Nici măcar un concediu nu îl va reface complet, deoarece bănuim că a ajuns vizionar şi că are posibilitatea de a se întoarce în timp în orice segment al istoriei cu sau fară voia lui. Este demn de invidiat şi în acelaşi timp demn de plâns – singurul exemplar din această nouă specie. Nu putem şti cât ne este de folos şi cât de periculos pentru planurile noastre şi pentru omenire. După ce dezbătură îndelung, hotărâră că un concediu de odihnă ar fi binevenit pentru subiect, dar pentru a-l putea monitoriza îi vor implanta un microcip. Toate acestea fiind zise încheiară şedinţa.
Olivia îşi propuse să fie foarte atentă cu Walter, îl iubea iar acesta suferea cumplite dureri de cap. Îi pregăti un ceai pe bază de plante medicinale şi îl îmbrăţişă întinzându-i cana cu licoarea liniştitoare. Walter revigorat îi spuse ca au întârziat la serviciu şi că sigur Schwartz le va face mult tapaj pe tema asta. Aşa ca plecară urgent spre MEDIA – TECKH. Drumul îl parcurseră foarte repede, căci nu era aglomerat ca de obicei. Schwartz o întrebase pe secretară de ei şi le lăsase vorbă să vină imediat în biroul lui. Se priviră amândoi şi-şi ziseră că au probleme mari de tot.
Spre mirarea lor, şeful îi primi destul de cordial, ba chiar îl întrebă îngrijorat pe Walter cum se simte şi-i pofti să  ia loc pe fotolii. Chemă secretara şi-i spuse să aducă urgent două cafele decofeinizate şi scoase o cutie cu trabucuri de contrabandă.
– Fumaţi ?…
-Suntem amândoi fumători, numai că Olivia nu fumează trabuc. Schwartz zâmbind mai scoase un pachet de ţigări Cartier Light şi o servi.
– Acum să trecem la lucruri serioase, de acord ?…
– De acord.
-Suntem pe punctul de-a revoluţiona ştiinţa virtuală cu IMAGINEA CREATIVA plus că afacerile firmei ar avea un câştig estimat la câteva miliarde de ECU. Cerinţele pentru V.I.C. sunt cu mult mai mari decât vom putea produce noi în trei ani. Cheia ca V.I.C. să iasă mai repede pe bandă, de ce să nu recunosc, eşti tu, Walter, fară tine am bate pasul pe loc câţiva ani de zile. Problema este că tu eşti in ultima vreme foarte stresat. Consiliul administrativ consideră că meriţi cu prisosinţă un concediu, pentru că trebuie să te refaci şi apoi cu forţe noi să purcedem la treabă. Ei, ce zici ?…
– Cred că un concediu m-ar putea remonta.
– A… a, am omis un mic amănunt; medicul şi psihologul au opinat că trebuie să fii monitorizat tot timpul, deoarece această echipă ţine la tine şi te consideră valoros pentru MEDIA-TECKH.
– Ce-mi ascunzi Schwartz ?
– Nu… nu-ţi ascund absolut nimic, Consiliul a ajuns la concluzia că trebuie să-ţi plantăm un microcip, pentru a-ţi urmări semnele vitale, comportamentul care din cauza experimentului la care ai fost supus, să nu devină cumva … deviant.
– Mă veţi folosi ca pe un animal de laborator, ca pe un cobai nenorocit. Merit eu toate acestea?… ce rău v-am făcut de mă priviţi la microscop ?
– Walter, te rog să fii rezonabil, ne facem griji pentru tine şi pentru sănătatea ta. Eşti primul HOMMO UNIVERSALIS, eşti primul hominid din această specie, de ce n-aş recunoaşte, ne temem de tine, dar ne temem şi pentru tine. Ultimele teste făcute atestă  că foloseşti 70% din  capacitatea creierului şi că ai un I.Q. ieşit din comun. Ne temem ca noile conexiuni neuronale să nu îţi aducă autodistrugerea.
Secretara bătu la uşă şi aduse ceştile cu cafea. Walter şi Schwatz îşi aprinseră câte un trabuc cubanez. Olivia îşi aprinse tacticoasă şi vizibil nervoasă o ţigară. Telefonul sună şi bosul vorbi destul de mult cu un magnat arab al petrolului interesat de arta virtuală.
Cei doi proaspăt îndrăgostiţi se uitară derutaţi şi întrebători unul la celălalt. Schwartz terminase convorbirea şi-i privea pe cei doi foarte atent, apoi tuşi sec tabagic. Tăcerea devenise apăsătoare, îşi sorbeau cafeaua şi se putea citi pe chipurile lor interes, indignare, tristeţe.
– Walter, îţi voi lăsa timp de gândire dacă doreşti, dar eu consider că este de datoria noastră sa facem ce consideram că e mai bine pentru tine. Ţi-am spus ce am discutat în Consiliu şi …
– Ştiu ce-aţi discutat, m-am întors în timp şi-am văzut că mai mult vă temeţi pentru interesele voastre meschine, decât pentru mine. Vă temeţi de ceea ce reprezint, pentru voi, pentru întreaga omenire, un animal nou superinteligent bun de stors ca o lămâie.
Schwartz ramase puţin descumpănit şi realiză că Walter a atins un prag pe care nimeni pe această planetă nu îl atinsese şi probabil nici nu-l va atinge în următoarele sute de ani. Citise cândva despre un vizionar mare, unul pe nume Nostradamus, care trăise în Olanda prin 1500, dar de atunci nimic.
– Bine Walter, dacă tu nu doreşti nimeni nu îndrăzneşte sa te oblige.
– Voi accepta microcipul doar cu o singură condiţie !
– Care…, mă rog, …. cere-mi orice doreşti.
– Să-mi măriţi salariul şi să-mi scădeţi volumul de muncă; bineînţeles că la hârţogărie mă refer. Nu mai am răbdarea necesară şi sunt destui trepăduşi pe aici care ar putea face lucrul acesta.
– Ihmm … deci asta e; da sigur se rezolvă domnule Walter Nietzche, zise Schwartz zâmbind şi-i întinse cordial mâna încheind astfel întâlnirea care, de altfel, îi tulburase pe toţi.
– Concediu plăcut ! …
– Vă mulţumesc mult, domnule !
Olivia care în timpul discuţiei nu scosese o vorbă, printr-un gest le arătă că vrea să vorbească.
– Olivia, spune, te rog, ce te apasă ?
– Domnule director am şi eu o rugăminte, dacă se poate !
– Sigur, sunt numai ochi şi urechi.
– Aş vrea să-mi iau şi eu concediu, ştiţi sunt trei ani de zile de când nu m-a mai interesat aşa ceva.
– Ştiu… ştiu… se poate rezolva, singura problemă este că nu avem pe nimeni să te înlocuiască.
– Această problemă promit să o rezolv eu, domnule.
– Atunci s-a lămurit, acestea fiind zise vă doresc concediu plăcut.

VA URMA

Labirint apocaliptic – Capitolul (3)

De Cosmin Ştefănescu

„Ceea ce doreşte, vede sau săvârşeşte muritorul ziua, aceea o spune sau o face în somn, fiindcă îl preocupă”.
Fragment din „PAŇCANTRA” (K) 1,133

Biblioteca institutului MEDIA – TECKH era cea mai dotată din toate timpurile. Era considerată de către persoane avizate ca fiind cea mai vastă din lume în toate domeniile, în plus noţiunile puteau fi dobândite cu o nouă tehnologie… o revoluție în domeniu, un instrument al informațiilor numit: Virtual –Ştiinţă, aici cu ușurință puteai jongla cu imagini despre trecut, prezent, viitor. Cu toate acestea Walter preferă să caute o carte prăfuită despre boli rare (neuro- psihiatrice), dar, negăsind, o căută pe bibliotecară, tot umblând haotic o descoperi era o tânără mignonă drăguţă.
– Walter, ce vânt te aduce pe la mine, că nu ai mai călcat de o groază de vreme pe aici ! Am auzit că ai devenit un fel de oracol atoate-ştiutor ! Felicitările mele !
– Lasă astea Olivia… caut o carte de neuro-psihiatrie, despre o boala rară, Alzheimer pare-mi-se că se numeşte.
– Da, avem în standul rezervat domeniului medical o sumedenie de materiale interesante. Să mergem acolo!
Intrară într-o sală cu pereţi de sticlă în formă de piramidă şi Walter privi încântat arhitectura .
– Îţi place această sală?
– Da, … desigur.
– A fost construită pentru a conserva o mie de ani aceste manuscrise. Au fost solicitaţi cei mai buni să creeze un sistem de securitate bine pus la punct.
– Glumeşti, pesemne, doar ştii că revoluţia ştiinţifică a creat armament nuclear care ar putea distruge planeta în câteva secunde!… ce rost sau mai bine zis ce șansă ar mai avea toate acestea în fața unei distrugeri iminente?
– Walter, te rog, nu îmi vorbi mie despre revoluţia ştiinţifică nucleară (R.S.N) sau cum dracu i-o mai zice ! Ştii că sunt o pacifistă convinsă şi sunt urmărită mereu de oameni de nimic ca o sectantă nenorocită şi scelerată ! …
Walter nu o mai asculta, imagini se derulau în mintea lui, clişee-clişee: primul război mondial, al doilea, când moartea se plimba zurlie cu coasa ca la ea acasă… toate acestea se scurgeau ca un fuior din vremuri tulburi imemoriale… din alte vremi materializate doar de imaginaţia lui bolnavă.
Doctorul Mengele îi apăru în imagine ca un rasist convins… o monstruozitate a vremurilor care distrugea şi făcea experimente pe oameni nevinovaţi. Acelaşi Mengele care îşi făcea din pielea tatuată a deţinuţilor obiecte de mobilier şi podoabă. Îşi aminti pe parcursul acestor imagini terifiante că citise cândva: ”Am fost medic la Auschwitz” (a scriitorului Niszchi Miclos din Oradea) apoi se derulară: “Medicii blestemaţi”, “Armele lui Krupp” şi “Procesul de la Nurnberg”, unde naziştii au fost judecaţi pentru crime abominabile comise în lagărele de exterminare în masă de la: Birkenau, Ravensbruk, Dachau, Munchausen. Se cutremură, de un fior lăuntric.
– Walter… Walter, am găsit ceea ce căutai, Alzheimer, parcă spuneai… nu ?
– Mda, da, boala lui Alzheimer – zise Walter scârbit de imaginile care îl asaltau în fiecare clipă.
Îi citea dintr-o carte cu coperte galbene, de anatomie patologică apărută cu aproximativ o sută de ani în urmă, redactată de I. Morariu: “Boli cronice degenerative – demenţa senilă şi boala Alzheimer: boală cu manifestări psihice, demenţa senilă precoce. Creierul apare redus ca volum şi greutate, leptomeningele îngroşate şi infiltrate… etc…”
Walter n-o mai asculta, erau prea mulţi termeni medicali.
– Ştii ce! Te rog… împrumută-mi şi mie cartea câteva zile ca să mă edific.
– Sigur, dar, spune-mi şi mie de unde până unde interesul acesta brusc pentru medicină?
– N-aş putea spune că sunt interesat de medicină, vreau numai să mă edific ce reprezintă această boală nesuferită.
Olivia care încă îl iubea în taină, îl privi intens şi îi întinse maiestoasă braţul ca o veritabilă prințesă şi îl conduse spre biroul ei.
– Eşti foarte obosit şi stresat. De fapt spune-mi te rog ce se întâmplă cu tine?… Nu te-am văzut niciodată atât de încordat şi îngrozit… cândva erai un tip energic… erai plin de viață.
– Scumpa mea prietenă, promit să discutăm altă dată despre problemele mele, prefer să vorbim despre tine, dacă nu ai nimic împotrivă.
– După cum bine ştii, viaţa mea se împarte între serviciu şi casă; la serviciu este o plictiseală şi o harababură de nedescris, mai ales la secţia Virtual – Ştiinţa unde tinerii îmi dau mare bătaie de cap în acest perioadă iar acasă totul a devenit monoton… un automatism. Cam atât.
– Sunt grăbit; propun să lăsăm discuţia pe altă dată.
– Eu te invit să mergem la mine, oricum programul meu s-a terminat şi tare îmi doresc să mai schimb o vorbă, două cu un vechi prieten.
– Bine, atunci, să mergem.
Ieşiră la braţ amândoi din clădirea MEDIA-TECKH care avea intrarea străjuită de doi grifoni frumos sculptaţi în marmură, pe care nu-i observară absorbiţi fiind de propriile gânduri. Arhitectul MEDIA – TECKH era considerat unul dintre cei mai străluciţi în domeniu, clădirea imensă respira rafinament şi bun gust în acelaşi timp.
Cei doi coborâră pe aleea principală, Olivia rupse tăcerea ce devenise apăsătoare în timp ce se urcau în autoturismul lui Walter:
– Hei, nu te-am văzut niciodată atât de îngândurat, ce se întâmplă cu tine, ce te macină, spune-mi te rog, dacă nu sunt prea indiscretă !
Walter oftă îndelung şi tocmai se pregătea să-i răspundă când se auzi o voce guturală, tabagică în spatele lor:
– Ce faceţi porumbeilor, plecaţi ?
– Şefule, mă simt dărâmat fizic şi psihic şi ne pregătim să mergem spre casă, să mă odihnesc. Cred că nu ai nimic de obiectat în sensul acesta.
– Documentele despre Virtual –Vizual am văzut că au rămas în acelaşi stadiu pe biroul tău. Azi ar fi trebuit să termini şi să te prezinţi cu ele la semnat, nu ?
– Schwartz, ştii prin ce trec de la experimentul acela nenorocit, efectiv nu mai trăiesc, mă chinui. Mai lasă-mă o vreme …
– Bine, bine, fugi şi te odihneşte, dar mâine te sfătuiesc să rezolvi problemele pe care le ai.
Puse un accent sec pe sfârşitul frazei, după care se îndepărtă pe culoar fără nici un cuvânt.
Se urcară în maşină şi porniră pe D.N. 71, trecură pe lângă Zodiac 2 – un post de televiziune local politizat până în măduva oaselor, unde se spălau toate mizeriile politice ridicând şi coborând diverşi “coloşi”. Olivia privi cu atenție sporită clădirea somptuoasă a postului de televiziune până ce o pierdu din vedere.
Walter conducea oarecum încordat… avea motive întemeiate căci se temea ca imaginile să nu-l bruieze și astfel să îi afecteze controlul asupra maşinii cu care gonea pe o stradă ponosită și aglomerată din New – York… o stradă mărginașă insalubră unde îți dorești din adâncul sufletului să nu îți sară nimeni în ajutor niciodată.
După ceva vreme ajunseră la destinaţie; o clădire modernă din sticlă în formă de dom, operă a prestigiosului arhitect care elaborase proiectul postului de televiziune Zodiac 2 – o adevărată capodoperă.
Walter o luă pe Olivia după mijloc şi urcară în dom la etajul doi.
Apartamentul era fără cusur, decorat cu bun gust şi parcă neschimbat de când o vizitase ultima oară. După o privire admirativă, insistentă îi zâmbi Oliviei chinuit, aproape ca o grimasă dureroasă. Lumina lunii pătrundea prin pereţii din sticlă şi forma o explozie de luminiţe şi curcubee liniştitoare.
Tânăra se schimbă şi dădu drumul CD-ului. Se auziră clar tinerii Beatles în încăperea difuz luminată, dând un aer de linişte şi intimitate care îl destinse pe Walter.
Apoi, el făcu un duş rapid şi, oarecum fortificat, se duse în bucătărie unde serviră o cină copioasă, cum nu mai mâncase de când îi murise soţia în accident. În ultima vreme consumase numai gustări reci care se serveau din belşug la restaurantul Cosmo, de care i se cam acrise. Laudă gazda cum că este o bună gospodină, ceea ce o bine – dispuse .
– Walter, mă bucur că ţi-a plăcut; acum, rogu-te, spune-mi ce se întâmplă cu tine! … Poate te-aş putea ajuta.
– Ce-aș putea să-ţi spun, Olivia!… imaginile mă poartă prin toată istoria omenirii. Am obosit să trăiesc tot ce s-a întâmplat în trecutul nostru, vreau să fiu un om obişnuit. După cum vezi nu mă poţi ajuta cu absolut nimic.
– Scumpule, dar eşti un om normal – şi-l îmbrăţişă drăgăstos, gest la care el se retrase ca ars. Scuza-mă, dar nu-ţi fac nici un rău – spuse ea contrariată şi puţin derutată.
– Nu mi-o lua în nume de rău, dar de când a murit Sonia nu m-a mai îmbrăţişat nici o femeie, efectiv m-am îngropat în hârţoage, cărţi şi m-am ocupat de proiectul acela secret –IMAGINE CREATIVĂ, de atunci sunt din ce în ce mai pierdut în alte lumi. Întinse mâinile si o cuprinse tandru. Se miră şi el de faptul că mai era capabil de astfel de gesturi. Le credea uitate-pierdute în negura vremurilor.
Ea răspunse îmbrăţişării lui. Îi astupă delicat gura cu buzele ei senzuale şi îl sărută sălbatic. Continuară să se îmbrăţişeze şi să se dezmierde. C.D.-ul se schimbase, se auzeau acorduri calde şi suave. Olivia se scuză zâmbind şi se duse să se schimbe, timp în care el căută un C.D. cu Jean Michael Jarre; îl introduse în combina şi ascultând muzica electronică se întinse vrăjit pe canapea.
Olivia apăru în pragul uşii cu un neglijeu bleu transparent, pe care îl lăsă să alunece jos pe podea. O privea mut şi îşi zise în sinea lui că este foarte frumoasă, ca o amazoană mignonă. Îi făcu semn să se apropie apoi el se ridică, o luă candid în braţe ca pe un copilaş şi o întinse pe canapea. Privirile lor înlănţuite, corpurile lor fremătânde de iubire atinseră un prag stelar consumând o partidă de sex sălbatic, iar zbenguirea lor îi făcu să uite de tot ce îl măcina lăuntric. Aprinse o ţigară şi i-o dădu lui Walter râzând ştrengăreşte după care-l sărută cu foc şi se aşeză pe pat lângă el.
– Ai reuşit, după atâta amar de vreme, să mă faci să uit de nenorocirea mea şi de ce să nu recunosc, m-ai făcut să mă simt bine!
– Meriţi să fii fericit şi te iubesc cu pasiune de atâta timp, dar n-am îndrăznit să mă apropii prea mult pentru …
– Pentru că ţi-era teamă de cum voi reacţiona?!
– Nu, nu… ştii tu… soţia ta, Sonia… ştiu că ai iubit-o nespus de mult și ai suferit tare pierderea ei.
– Da, într-adevăr, încă mă mai gândesc la ea şi-l urăsc pe Dany -impresarul care a convins-o să participe, însărcinată fiind, la concursul de raliu. Cine ştie, poate aşa i-o fi fost soarta.
– Ţin minte că vă potriveaţi de minune şi vă invidiam, după care a apărut Vyktor şi viaţa noastră a fost plină numai de bucurii –încă mă mai urăsc că nu i-am dăruit – aşa cum îşi dorea – un copil.
– Vyktor, da… un om inteligent şi integru… cum se numea boala care l-a doborât atât de tânăr?
– Se numea Progeria – este o afecțiune foarte rară.
– Progeria …urât nume, urâtă boală.
Adormiră liniştiţi. Chipurile lor erau luminate, nefiresc parcă, de o aureolă a liniştii şi împăcării. Luna se plimba leneşă prin încăpere.
Noua zi îşi anunţă răsăritul prin sunetul strident al ceasului deşteptător. Walter se trezi lac de sudoare, – avusese un coşmar. Se visase din nou în acel salon de spital iar lângă patul pacientului cu Alzheimer se afla patul de suferinţă al lui Vyktor; citi fişa radiologică – Progeria avansată, apoi privi chipul desfigurat şi îmbătrânit, parcă, peste noapte. Suferea lângă aceşti doi muribunzi şi simţea cum moare şi el. Se asemăna întru-câtva cu amândoi pacienţii –imaginea creativă semăna, mai degrabă, cu Alzheimer –virtual plus Progeria –virtual. Se simțea schilodit zi de zi…
Fugi disperat din acel labirint de imagini creatoare, deşteptat de ceasul ce ticăia netulburat în camera Oliviei. Ea îl mângâie plină de pasiune şi-l întrebă ce a păţit. Îi povesti coşmarul şi senzaţia trăită în salonul spitalului.

Maci înfloriţi - sunt superbi
Maci înfloriţi - sunt superbi

– Ar fi cazul să-l vizitez pe psiholog.
– Sigur, cred că el va reuşi să te ajute.
-Nu cred că mă mai poate ajuta cineva, deja creierul îl folosesc la peste 70% din capacitatea lui, măcar de-ar exploda odată, să scap. Probabil doar cu o trepanaţie şi o operaţie reuşită vor mai putea să distrugă din conexiunile neuronale pentru a întârzia sfârşitul.
– Te rog mult, nu mai vorbi aşa. Cu siguranţă trebuie să fie o cale mai uşoara de a te salva .
– Nu cred că înţelegi, creierul mi-a devenit un duşman de temut – îl simt deja ca pe un corp străin.
– Schwartz spunea că eşti, probabil, primul Hommo Universalis – cu tine omenirea a parcurs în acest moment o mare etapă de la Hommo sapiens sapiens încoace. Cred cu tărie că te vor proteja şi te vor ajuta.
– Poate că mă vor folosi în alte experimente sau mă vor privi ca pe un cobai nenorocit; ori poate se vor teme la un moment dat de capacităţile mele mentale şi mă vor strivi ca pe o insectă veninoasă.
Coşmarul trecu în realitate iar graniţele căzură cu rapiditate: al treilea pat – a treia persoană – Walter Nietzsche ALZHEIMER plus PROGERIA VIRTUAL- pacientul susține că a venit din viitor. Fişa radiologică era destul de clară – boli rare cumulate. Câţiva medici se uitau la el ca la un cobai bun de stors ştiinţa: îi luaseră probe de urină, fecale, îi anexaseră aparatură electronică şi îl studiau pe ecrane. Încercă să le explice ca nu îl pot ajuta pentru că este venit din viitor, iar aparatura cât şi cunoştinţele lor medicale sunt învechite.
Nimeni nu îl asculta cu adevărat, toţi şuşoteau şi veneau cu ipoteze şi păreri diverse. Unul dintre ei îl întrebă dacă s-a descoperit tratamentul sindromului imunodeficienţei dobândite – o boală necruţătoare transmisibilă sexual. Îi zise că acestei boli i se descoperise tratamentul de peste 70 de ani, dar între timp apăruseră alte forme de S.I.D.A. care se puteau trata medicamentos. Problema cea mai mare erau însă acei cincizeci de milioane de purtători cât şi sexualitatea fară graniţe.
Se trezi din imagine parcă tras de păr cu brutalitate, o văzu pe Olivia cum plângea spasmodic şi îl pălmuia. Deschizând ochii îi citi printre lacrimi bucuria reîntoarcerii lui lângă ea şi printre hohote de plâns aceasta îi zise:
– Am crezut că te-am pierdut pentru totdeauna, ce se întâmplă cu tine?… Ai intrat la un moment dat ca într-un somn cataleptic, aşa păţeşti mereu?!
– Am continuat visul – coşmar cu realitatea, o să ajung să nu mai pot face diferenţa. Realitatea şi imaginaţia se contopesc din ce în ce mai des.

VA URMA

Labirint apocaliptic – Capitolul (2)

De Cosmin Ştefănescu

„Vai, nemaiauzită josnicie a minţilor slugarnice, să te faci de bunăvoie sclav”.
,,Am hotărât să apar în public pe scena lumii ca martor al adevărului cinstit”.
GALILEO GALILEI

„Cu asemenea judecători trebuie aşadar să trăim, să murim şi, ceea ce este mai rău, să tăcem”.
BENEDETTO CASTELLI

„Teama cu care pronunţaţi contra mea sentinţa este, poate, mai mare decât aceea pe care o încerc eu primind-o.”
GIORDANO BRUNO

Se pierdu în noianul de imagini şi văzu sfârşitul tragic al lui Giordano Bruno, ars pe rug; pe Galileo Galilei îl auzi strigând „Epour simouve” şi se gândi că aceasta trebuie să fie o limbă moartă. Astfel adâncindu-se mai mult în timp, află că era latina, limba vorbită de romani, iar ceea ce strigase Galilei însemna “Şi totuşi se învârte”- aceasta fusese considerată erezie, blasfemie, iar crunţii inchizitori îl condamnaseră la tăcere şi la o viaţă în surghiun acoperit de ruşinea retractării în public a descoperirilor sale.
Se cutremură de crimele abominabile ale omenirii şi gândi pentru o clipă că ar putea interveni în aceste episoade groaznice ale istoriei, ca să-i salveze pe aceşti nevinovaţi.
Tentaculele imaginaţiei, ca o caracatiţă imensă, îi cuprinseră gândurile şi-l purtară lângă un pat de spital. Aici dormea un domn în vârstă, de grătarul patului său era prinsă o fişa radiologică, o luă şi citi – posibil boala lui Alzheimer. În salon intră o infirmieră şi îl apostrofă că îi deranjează pacienţii şi îl întreba ce căuta acolo.
-Doamnă asistentă, sunt un nepot al pacientului.
-Aha… zise asistenta, mirată. Şi cui aţi cerut voie să intraţi în salon?… Nu ştiţi că rigorile spitalului nu permit deranjarea pacienţilor, cu atât mai mult în secţiile de neuro-psihiatrie ?
-Îmi cer scuze pentru deranj, dar medicul pe care l-am întâlnit pe culoar mi-a permis să intru – în gând se lauda că joacă bine rolul de mincinos – dar trebuia şi voia să ştie de ce gândurile l-au adus tocmai aici. Acum, că v-am răspuns, vă rog frumos să îmi spuneţi ce s-a întâmplat cu bunicul meu, şi ce aş putea face ca să îl ajut !
-Domnule, bunicul dumneavoastră, dacă este să mă iau după spusele dumneavoastră (pentru că sinceră să fiu nu am cunoştinţă să aibă rude în viaţă), suferă de o boală foarte rară şi cum aţi citit, de altfel, este boala lui Alzheimer.
-Bun… şi ce înseamnă aceasta ?
-Această boală, în 24 de ore, îl transformă pe bătrân într-un nebun – căderi de memorie, imobilitate în mişcare, mişcări mecanice în manej după care cu ajutorul medicaţiei, câteva ore este perfect sănătos.
-Îhâm… cred că înţeleg, bunicul este nebun şi sănătos în acelaşi timp, asta înseamnă că tratamentul dă rezultate, după cât înţeleg !
– Nu am spus asta, domnule, repet: este o boală foarte rară căreia încă nu i s-a descoperit tratamentul adecvat, iar bunicului dumneavoastră încă i se fac teste. Acum, vă rog, să părăsiţi salonul ! spuse asistenta pe un ton imperativ.
– Nu aş putea vorbi cu el ?
– Ba da, puteţi, dar numai în orele de vizită care sunt afişate jos la fişier. Iar când mai veniţi, vă sfătuiesc, să cereţi un halat alb si numai astfel veţi putea intra aici.
– Mda, mda, vă mulţumesc pentru sfat, după care dispăru ca o imagine holografică, lăsând-o pe asistentă mută de uimire.

Va urma

Labirint apocaliptic – capitolul 1

De Cosmin Ştefănescu

„Cei ce sunt nepăsători faţă de trecut vor fi condamnaţi să-l retrăiască.”
GEORGE DE SANTAYANA

La prima vedere, ai fi jurat că priveşte atent pe geam, dar nu… el era pierdut în aceleaşi jocuri şi imagini aproape fotografice derulate după filme şi clişee – neuroni ce se strânseseră de-a lungul timpului în memoria lui.
De-a valma, imagini clare şi vii petrecute parcă mai ieri îi dezvăluiau crima umană, urgia umană – momente cruciale în care erau semnate tratate cu miez putred.
Cele două războaie mondiale, cutremure devastatoare toate acestea i se revărsau tumultos, ca un fluviu, făcându-l să tresară şi să se căiască pentru fantastica lui memorie fotografică ce îl poartă, îndurerându-l, prin pasajele secrete ale timpului luminându-le ca un far imens, aprins nefiresc peste timp.
Un foşnet abia perceptibil îl făcu să se trezească buimac din reverie.
– A, a, a… tu erai !… mă scuzi, sunt cam obosit, eşti de mult timp aici?
– Sunt de ceva timp, dar nu am vrut să deranjez. Erai atât de absorbit de ce se întâmplă afară în jungla umană, încât …
– Da, da …, i-o tăie scurt, mă iei peste picior de parcă n-ai şti de visele sau coşmarurile mele la care, vreau – nu vreau, trebuie să asist zi de zi, ceas de ceas.
– Walter nu o lua şi tu ca pe un afront; am fost chemată de urgenţă la centrul MEDIA –TECKH şi am trecut să îţi spun unde mă poţi găsi în caz că ai nevoie de mine.
– Mda, da mormăi, după care o concedie fără să îi mai acorde nicio atenţie. Ştia să-şi reprime o ură neîmpăcată pentru cei care îl deranjau.
O lacrima i se prelinse din ochii arşi de nesomn, reintra fără voinţă în jungla imaginilor fără sfârşit, dezvăluite parcă de o Fata Morgana nevăzută, neştiută, născută peste noapte în mintea lui şi înjură printre dinţi, pentru a nu ştia a câta oară, ziua când acceptase să fie cobai în acel experiment virtual.
Îşi aduse aminte de acea zi când fusese anunţat conform standardelor şi cerinţelor firmei că în urma testului dat se descoperise că are un coeficient de inteligenţă ieşit din comun – aproape dublu faţa de cel al unui geniu. Conveniseră că este singurul în măsură să testeze IMAGINEA CREATIVĂ, cum o denumiseră şefii – “jocul virtual care va revoluţiona ştiinţa viitorului”. Se pierdu iar în imagini şi se întrebă dacă a existat momentul acela cu adevărat sau şi această etapă a vieţii lui nu era decât un segment dintr-un joc virtual. Un rictus animalic îi înflori în colţul gurii gândindu-se la acestea.
Pentru a se destinde se apucă şi trie imaginile şi descoperi că transcenderea lui în timp transformase timpul într-un punct fix din care putea pleca şi se putea întoarce în orice moment dorea.
Istorie, politică, religie, dragoste deveniseră una şi aceeaşi lucrare a Domnului, în care el se juca exact ca într-un puzzle uriaş încercând să reaşeze imaginile sau datele istorice şi, dintr-o dată, i se configurară ideile trasate clar, de parcă le avea în faţă. Distrusese graniţele timpului şi zâmbi pentru că piesele se aşezau singure la locurile lor neştiute. Descoperise trecerea în transcedent fără ajutorul drogului sau al jocului virtual. Pentru o secundă o imagine cu Einstein ii trecu prin faţa ochilor şi îşi aminti descoperirea teoriei relativităţii E=mc2, care revoluţionase lumea.
Se gândi o clipă să meargă la psiholog să îi povestească tot ceea ce păţeşte, dar îşi lăsă gândul neterminat şi îşi continuă riguros selecţionarea şi trierea imaginilor. Îşi dădea seama că era singurul om care îşi folosea creierul la peste 70% din capacitate şi astfel putea naviga în timp, în orice segment, cu toate că se temea de un singur lucru: să nu modifice prin transcenderile lui în trecut istoria, cu toate nivelurile şi subnivelurile sale.
Totul îi era clar: dacă mai continua să îşi depăşească nivelul, masa cerebrală a creierului i-ar exploda exact ca o bombă cu efect întârziat, aşa că se trezi încet din reverie.
Descoperi că nu se schimbase nimic în biroul lui şi că avea un maldăr întreg de hârţoage de controlat, se gândi la şeful lui de la MEDIA – TECKH, ca la un nebun incurabil, care îl tortura cu atâtea hârţoage şi virtualitate.
Prea multe fişiere, prea multe dosare doldora de date – statistici, planuri, rezultate îi complicau viaţa şi aşa destul de agitată.

Va urma