de Cosmin ȘTEFĂNESCU

(Acest poem l-am scris cu mulți ani în urmă)

*

Într-o hrubă rece, într-un colţ de lume

E pierdut omul făr’ de stea şi făr’ de nume

Era-n floarea vârstei când a fost aruncat în carceră

Au trecut anii peste el şi viaţa-i zâmbeşte ca o mamă maşteră.

*

N-a mai văzut lumina cu toate c-a fost nevinovat

Ispăşeşte pedeapsa altuia şi pare împăcat

Părul i-a albit puţin şi chipul i s-a asprit

S-a pierdut splendoarea frumosului în infinit.

*

A ciocănit cândva la poarta adevărului

Vântul îi mângâia chipul, soarele-i dădea scântei părului

Dar ce importanţă avea, căci era condamnat

Cel pe care-l căuta se mutase, avusese viză de flotant.

*

Ca să simtă infernul sufletelor omeneşti

I-au trebuit ani de chinuri sufleteşti

A obosit în câţiva ani câţi alţii într-o viaţă

Şi zâmbetu-i altă dată blând a devenit de gheaţă.

*

El îmbătrâneşte treptat departe de lume, departe de toate

Şi-ntr-un colţ al carcerei a înflorit bobocul unei plante

Acesta-l supune unui tratament dureros sfâşietor

Îl readuce la viaţă, momentul e tulburător.

*

Cât mai rămâne din speranţă?… doar caliciul văduvit

Căci floarea a fost doar o himeră şi s-a risipit

Îngenunchiat priveşte cu tristeţe floarea ofilită

Pentru el era floarea speranţei şi iat-o veştejită.

*

Acest om n-a mai simţit de mult o durere mai mare

Ridică fruntea, inima-l doare, simte cum încet-încet moare

Chipul îi e întunecat, se roagă, dar parcă Dumnezeu l-a uitat

Iar timpul se scurge în clepsidră netulburat.

*