de Cosmin STEFANESCU
*
Timpul s-a destrămat
Şi a intrat în sacul istoriei
Iar prezentul a căzut răpus
De securea tremurândă a morţii
Soarele s-a întunecat zile întregi
Căci era … potopul urii noastre
Când în sfârşit lumina a reuşit să străbată
Am descoperit că eram goi
Goi de ştiinţă, de unelte
Mai rămăsese doar pământul cu noi
Noi câţi mai eram…
Cu hrana era din ce în ce mai greu
Stăteam într-o dărăpănătură cu Dumnezeu
Şi vorbeam despre o fostă civilizaţie înfloritoare
Despre răzbunarea Terrei neîndurătoare
Despre rănile provocate de om pământului
Despre rănile provocate de om cuvântului
Despre cataclisme nucleare
Despre neaşteptata înseninare
Acum totul trebuie reclădit
Fantasmele nopţii şi-au şters pecetea
Au mai rămas doar hoiturile a milioane de oameni
Cât priveşti cu ochii vedea-vei doar morţi
Care vor îngrăşa pământul stors de vlagă.
