de Cosmin STEFANESCU

*

Timpul s-a destrămat

Şi a intrat în sacul istoriei

Iar prezentul a căzut răpus

De securea tremurândă a morţii

Soarele s-a întunecat zile întregi

Căci era … potopul urii noastre

Când în sfârşit lumina a reuşit să străbată

Am descoperit că eram goi

Goi de ştiinţă, de unelte

Mai rămăsese doar pământul cu noi

Noi câţi mai eram…

Cu hrana era din ce în ce mai greu

Stăteam într-o dărăpănătură cu Dumnezeu

Şi vorbeam despre o fostă civilizaţie înfloritoare

Despre răzbunarea Terrei neîndurătoare

Despre rănile provocate de om pământului

Despre rănile provocate de om cuvântului

Despre cataclisme nucleare

Despre neaşteptata înseninare

Acum totul trebuie reclădit

Fantasmele nopţii şi-au şters pecetea

Au mai rămas doar hoiturile a milioane de oameni

Cât priveşti cu ochii vedea-vei doar morţi

Care vor îngrăşa pământul stors de vlagă.