de Cosmin STEFANESCU
*
Am rămas sclavul unei mari iubiri
Şi inima mi-a îngheţat treptat – treptat
Voi încerca să-mi refac sufletul risipit
În glacialitate şi-n păcat
Am suferit destul, îmi e cu neputinţă
Să ma mai ţintuiesc cu privirea pierdută
Într-o oglindă.
Lăcrimez, căci iarăşi din uitare,
Din uitarea de-o clipă s-a născut ea.
Cea pe care am făcut-o să sufere,
Cea pe care o iubeam nespus
Cea pe care…
Pe care… Ah!… încă o mai iubesc.
Cosmin Stefanescu 
Ua, si asta imi place.. 🙂 Cred ca in general simtim mai aproape poeziile cu care devenim empatici, pe care le intelegem mai bine. Uneori si tocmai pentru ca intr-un fel le-am trait si noi.
Mai rar totusi sa iubesti, sa fii iubit, si sa faci sa sufere.. (nu stiu daca e fictiune sau nu, eu oricum comentez de obicei si continutul – in orice fel ar fi el scris)
ApreciazăApreciază
A greși este omenește… a persista în greșeală este o mare nerozie. Acest poem a fost o constatare și o conluzie în același timp pe care am trasat-o pentru a nu mai persista în greșeală. În concluzie acest poem nu este ficțiune ci doar o realitate cruntă din multele pe care ne este dat să le trăim. Mă bucur că ai revenit și că îți place ce scriu.
ApreciazăApreciază