de Cosmin STEFANESCU
*
E secetă în sufletele noastre
Soarele necruţător a ars orice urmă de bunătate
Parcă întregul sistem solar
S-ar rezuma doar în dogorâtoare ură,
În inexorabila modalitate de autodistrugere,
În veşnicul păcat omenesc
*
De ce nu face bine seceta din suflete
Să se mute-n petele negre ale istoriei,
Să pârjolească tot ce-a fost mizerie?
Iar noi, cei dăltuiţi între marmura prezentului şi viitorului,
Să redevenim puri şi buni,
Să reclădim iarăşi mitul păsării Phoenix.
*
Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,
Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,
Omul să nu-l mai privim ca pe-o fiinţă hâdă,
Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie
La susurul minunat al izvoarelor,
Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul
