de Cosmin STEFANESCU

*
E secetă în sufletele noastre

Soarele necruţător a ars orice urmă de bunătate

Parcă întregul sistem solar

S-ar rezuma doar în dogorâtoare ură,

În inexorabila modalitate de autodistrugere,

În veşnicul păcat omenesc

*

De ce nu face bine seceta din suflete

Să se mute-n petele negre ale istoriei,

Să pârjolească tot ce-a fost mizerie?

Iar noi, cei dăltuiţi între marmura prezentului şi viitorului,

Să redevenim puri şi buni,

Să reclădim iarăşi mitul păsării Phoenix.

*

Vreau să privim fluturele ca pe-o insectă deosebită,

Ca florilor să le privim frumuseţea în toată splendoarea,

Omul să nu-l mai privim ca pe-o fiinţă hâdă,

Ci ca pe un munte ce se înclină cu evlavie

La susurul minunat al izvoarelor,

Ca pe un stejar ce-i înconjurat de ani şi cucereşte timpul