de Cosmin STEFANESCU

„Atunci zeul acesta (mintea) îşi arată în vis puterea sa. El vede din nou tot ce a fost văzut, el aude din nou tot ce a fost auzit, el simte din nou tot ce a simţit în alte locuri şi-n alte ţări. Ceea ce-i vizibil (în existenţa actuală) şi invizibil (din altă existenţă) ceea ce se aude şi nu se aude, ceea ce se simte şi nu se simte, ceea ce este şi ceea ce nu-i, – totul e văzut de cel care-i totul”.

Fragment din „PRACNA – UPANIŞAD 4,5″

Medicii şi asistenţii urmăreau pe monitoare activitatea scoarţei cerebrale şi a inimii unui pacient foarte important. Pulsul inimii subiectului era scăzut aproape de zero, îl resuscitaseră de nenumărate ori, atât  mecanic cât şi electric. Fusese câteva zile în comă, iar când încercase să-şi revină un impuls nervos transmis de creier îl băgase imediat în stare de şoc.

Ştiau cu toţii că pacientul este foarte important. N-aveau cunoştinţă însă cine poate fi acesta şi ce rang poartă în societate. În orice caz, orice rang sau poziţie ar fi avut în societate, aici era egalul tuturor celorlalţi pacienţi, era în primul rând om.

Totuşi medicii erau destul de contrariaţi, deoarece în momentul în care a avut loc impulsul nervos transmis de creier pe monitoare, a apărut activitate aproape totală – creier activ peste 80% –  ceea ce era nu numai o curiozitate ştiinţifică dar şi o imposibilitate. Pe monitoare a apărut apoi o linie continuă şi un ţiuit strident. Aceștia încercară mai multe proceduri dar fară sorți de izbândă. Nu mai era nimic de făcut. Unul dintre medici se uită la ceas şi notă pe fişa radiologică a decedatului, ziua şi ora decesului. Un alt medic, mai tânăr, cu toate că văzuse clar că pacientul a decedat îşi asumă riscul de a fi mustrat de medicul de gardă şi-i administră două injecţii intracardiac, după care încercă încă o dată să-l resusciteze descărcând în corpul inert 300 Kj de energie – cu toate că părea că începe să se instaleze rigiditatea cadaverică. Toţi ceilalţi priviră nedumeriţi aceste manevre, dar şi mai mare le fu mirarea când văzură că în urma electro-şocului şi a injecţiilor administrate intracardiac pe monitorul care arăta electro-cardiograma (EKG), pulsul începuse să revină anemic. Pacientul fusese salvat. În sală intrară medicii renumiţi de la MEDIA – TECKH cu o mulţime de aparate silenţioase, medicul de gardă se împotrivi în primul moment dar după ce vorbi cu medicii care navăliseră în salon fu de acord ca aceştia să-şi monteze aparatele şi să preia ei cazul.

Între timp îl reanimaseră şi se putea spune că pacientul supravieţuise doar datorită medicului rebel. Medicii de la MEDIA – TECKH citiră fişa radiologică şi înţeleseră imediat că era cât pe ce să vină prea târziu şi că numai printr-o minune subiectul nu-şi pierduse viaţa. Schwartz intră şi el răvăşit în sală, şi dintr-o privire îşi dădu seama cum stăteau lucrurile.

– L-aţi conectat la aparatele noastre ? … în ce stadiu este ? …

– Este în viaţă, dar după o perioadă atât de lungă în care a fost în comă este destul de slăbit şi orice impuls nervos îi poate fi fatal.

Îl conectară urgent la aparatura sofisticată cu care veniseră şi-n câteva momente pe ecran apărură imagini din Sahara. Medicul de gardă privea mut de uimire ecranele holografice şi nu înţelegea absolut nimic.

Schwartz şi medicul şef îl văzură cât de nedumerit este şi arătându-i imaginile holografice îi spuseră că pacientul are un microcip plantat în ceafă şi ceea ce vede sunt trăirile subiectului. După care-i explicară că acesta îşi foloseşte mai bine de 80% din capacitatea creierului şi că este primul hominid HOMMO UNIVERSALIS. Medicul de gardă îi privea din ce în ce mai uimit.

– Practic graniţele dintre real şi ireal nu mai există pentru subiect. Toate acestea sunt un întreg…

– Cum adică… graniţele dintre real şi ireal ?

– Pacientul a fost supus unui test virtual numit – IMAGINE CREATIVĂ, iar din acel moment conexiunile neuronale s-au făcut rapid, în plus, prin nu știu ce modalitate a reuşit să spargă barierele timpului şi să se întoarcă în trecut în orice segment al istoriei s-au chiar lucru și mai curios poate vedea prin țesătura viitorului.

– Nu-mi vine să cred ceea ce aud… absolut totul pare că este o poveste de ficţiune.

– Nu, nu este ficţiune, este un om normal ca și noi din carne şi oase care a atins un prag al inteligenţei cu mult peste nivelul nostru de cunoaştere, cu mult peste înţelegerea noastră.

– Bun, şi pe monitoare văd un deşert şi nişte navete ciudate acoperite de nisip, iar în zare se văd numai ecrane holografice inconsistente efectiv zona este împânzită pe câţiva zeci de km², cu ecrane holografice. Ce semnifică toate acestea?

– Acesta este coşmarul lui Walter Nietzsche – coşmar creat de imaginaţia lui care din cauza revoltelor şi războaielor din întreaga lume a născut apocalipsa acestei lumi în care trăim, tot mintea lui a născocit un subterfugiu, numit – vortex. Unica şansă a umanităţii în faţa iminentei autodistrugeri.

– Vorte… – cum ? … ce este acela ? … oricum mă bucur în sfârşit să aflu că pacientul are un nume.

– Vortexul este o poartă atemporală prin care mintea lui salvează oamenii, animalele şi vegetaţia, exact ca-n „Arca lui Noe”, întorcându-se în timp în anul de graţie 2000. Toate aceste trăiri l-au istovit foarte tare, aproape că l-au omorât.

– Toate acestea le-a zămislit mintea lui?…îmi este tare greu să înţeleg ceva din ceea ce îmi spui; oricum mintea mea nu poate concepe aşa ceva. Dar acele ecrane holografice plantate în Sahara anilor 2000, ce reprezintă?

– Este lecţia care încearcă să le-o servească pământenilor din anul 2000 – efectiv încearcă să-i tămăduiască de răul care îi animă !

– Ce să înţeleg, că s-a întors în trecut şi a descoperit răul şi încearcă să tragă un semnal de alarmă în privinţa aceasta !

– Exact. El este unul din strănepoţii lui Friedrich Nietzche – marele filozof – care trage un semnal de alarmă în privinţa răului care-l pot produce armele nucleare.

Când Schwartz discuta cu medicul de garda, Walter clipi din ochi de câteva ori, după care-i deschise şi, ascultând ce vorbeau aceştia, spuse mai mult monosilabic: „AŞA GRĂIT-A ZARATHUSTRA”.

*

Toate acestea nu s-au întâmplat şi sper din toată inima că nu se vor întâmpla nicicând. Această carte se doreşte a fi doar un semnal de alarmă, un strigăt şi totodată o nădejde că toţi cei care o vor citi vor deveni mai buni.

Sincer să fiu, mi-aş dori nespus de mult să văd URA îngrădită precum un animal fioros, într-o cuşcă zăbrelită, a unei grădini zoologice, de niciunde.

Doresc, totodată, ca visele, dorinţele noastre şi ale copiilor copiilor noştri să nu fie puse în aceeaşi balanţă cu arme ultra sofisticate cu geometrie variabilă şi cu focoase nucleare.

Nădejdea mea este că viaţa şi iubirea aproapelui trebuie să primeze, iar copii noştri şi tot ciclul viitorimii să nu se teamă de răutatea vreunui nebun, ajuns nu se ştie cum, într-un loc şi o poziţie strategică din care ar putea apăsa un buton şi-n următoarele clipe totul să se transforme doar în chin, jale şi moarte.

Anual, dintr-un teribilism al mai marilor se cheltuiesc miliarde de dolari sau altă monedă forte, pentru ca panoplia zeului Marte să fie cât mai încărcată, cât mai fastuoasă.

Astfel, speranţa noastră de viaţă este într-un moment de cumpănă. Ne simţim atât de ameninţaţi, încât aproape că viaţa e pe marginea unei prăpăstii, iar noi… încă mai sperăm.

Experimentele nucleare se produc şi se multiplică din dorinţa mai marilor de a-şi etala marile descoperiri făcute de lacheii lor.

Sunt vremuri grele! Mai mult chiar: în unele zone ale planetei, situaţia a devenit de nesuportat.

De aceea, VĂ IMPLOR: SPERAŢI ÎN MAI BINE!

Se spune că RĂUL trebuie curmat de la rădăcină… Atunci, ar fi nimerit să devenim măcar pentru o zi chirurgi şi să extirpăm răul, precum Sf. Gheorghe a ucis balaurul.

C.ŞT.

SFÂRȘIT