de Cosmin ȘTEFĂNESCU

La Vatican, clădirea papalităţii din toate timpurile – acea ţărişoară sfântă de 0,44 km² , se încetase activitatea ştiinţifică şi se ţineau slujbe repetate în speranţa că Dumnezeu va auzi rugile şi va opri distrugerea omenirii. Papa însuşi cu toate că era foarte bolnav şi bătrân prezida un sobor de cardinali, prelaţi şi preoţi care cu pioşenie şi evlavie citeau capitole întregi din Biblie. La moscheea sfântă de la Mekka un imam citea Coranul dar credincioşii lipseau de astă dată. În Israel rabinii îşi făceau şi ei datoria. În toate colţurile lumii se citeau : Biblia, Coranul, Papirusuri, Rulouri sacre, dar minunile întârziau să apară. Potopul plutea în aer, în fiecare particulă de praf, de oxigen totul, absolut totul plângea în tăcere. Natura era stigmatizată de ceea ce făcuse Hommo sapiens sapiens. Revoluţia ştiinţifică nucleară îşi pusese amprenta terifiantă a morţii. În Japonia o sumedenie de vulcani îşi făceau de cap având replică după replică. În România, în munţii Vrancei fuseseră deja peste 15 replici de cutremure de pământ după trei cutremure care zguduiseră din temelii Europa în ultimele cinci săptămâni. Plăcile tectonice se cutremurau, se încreţeau ca urmare a bombardamentelor atomice. Vulcani inactivi de secole în urma mişcărilor seismice deveneau activi.

Râuri, fluvii, mări se revărsau din matcă şi inundau oraşe, sate. Teroarea nevăzută venea de peste tot şi de niciunde. Uragane, taifunuri cu forţe nemaiîntâlnite, vânturi nemaivăzute de forţă Beaufort 40+ spălau şi măcinau urmele nefaste ale omenirii care, îngâmfată, rănise natura. Începuse schimbarea radicală: clima se modifica, vântul bătea din toate părţile rănind şi îngheţând orice suflet în trecerea lui.

Transmisiunile holo H.V. erau emise din ce în ce mai rar din cauza bruiajelor produse de vânt şi vârtejuri. Multe din holoviziunile H.V. din întreaga lume fuseseră bombardate, incendiate – holoreporterii, majoritatea zdrobitoare, fuseseră ucişi pe fronturile de pe-ntregul mapamond – echipamentele H.V. erau distruse în mare parte, iar incomplete nu erau de nici un folos. Globul pământesc nu mai stătea pe umerii gârboviţi de ani ai lui Atlas, ci pe o bombă  nucleară – de 15.000 megatone de armament nuclear.

În salonul oval de la MEDIA – TECKH, Consiliul Director de Administraţie era cam de o oră în plen, figurile tuturor erau abătute făcând notă discordantă cu salonul de-o frumuseţe nemaivăzută.  Toate acestea nu mai aveau nicio importanţă; discuţia se axase  pe ieşirea din criză. Schwartz vorbea de un pas hotărâtor nefăcând însă nici o precizare despre ce pas este vorba. Toţi îl priveau nedumeriţi în afară de inginerul şef care părea preocupat de mâzgălirea unei coli albe pe care o scosese din mapă. Se trasară sarcini, fiecare-şi cunoştea atribuţiile apoi urmăriră un set de holoînregistrări H.V. după ce, în prealabil, Schwartz apăsase pe o tastă iar dintr-o nişă practicată în mijlocul mesei răsăriră imaginile holo H.V. – imagini terifiante din întreaga lume, ce marcară şi mai mult chipurile deja abătute ale celor din consiliu.

Războiul privit din toate unghiurile şi din toate colţurile lumii, primele ciuperci atomice care desfiguraseră faţa planetei şi a omenirii, războiul mercenarilor Tiposuvi împotriva cetăţenilor paşnici, a familiilor, copiilor, bătrânilor, acele maşini războinice create de om pentru a distruge omul; nivelul radiaţiilor măsurat în toate colţurile lumii cu mult mai mari faţă de maxima admisă; fumul şi praful macroscopic care întuneca lumina solară… toate aceste grozăvii îi făceau pe membrii consiliului să se cutremure de ceea ce reprezenta războiul, de ceea ce reprezenta crima umană, ura umană.

Walter privea toate acestea şi-i treceau prin faţa ochilor imagini-imagini, clişee, vorbe, discuţii întrerupte, un fragment dintr-o discuţie cu Olivia când aceasta îi spunea că fiii lui Belial sunt pe cale să distrugă planeta şi că aceasta zace însângerată pe un butoi de pulbere nucleară. Toţi ceilalţi priveau cu ochii măriţi de groază imaginile holo H.V. şi aveau impresia că au intrat în labirintul lui Minos exact ca Dedal şi Icar şi nu mai au nicio cale de ieşire. Era o senzaţie stranie. Era trăirea dureroasă a tuturor celor din consiliu.

VA URMA