de Cosmin Ștefănescu

Quo vadis Domine?

În holoviziunile din lumea întreagă se discuta aprig problema opririi mercenarilor TIPOSUVI. Fiii legii Unice făceau apel la oameni, la cei cu un crâmpei de inimă, să încerce să lupte, să oprească haosul şi dezordinea create.

Un tânăr reporter de război prezenta imagini holografice HV, relatând cu lux de amănunte drame cutremurătoare prin adevărul lor terifiant. Astfel lumea întreagă putea vedea şi trăi simultan senzaţiile dramelor chinuitoare în acelaşi timp cu cei implicaţi în război. Era o dualitate dureroasă.

Ideea principală era ca holoviziunea şi mass-media să joace un rol primordial în trezirea compasiunii şi în sensibilizarea opiniei publice. La un moment dat reporterul spuse abătut că: „Este epoca războiului diabolic – război în care se folosesc arme sofisticate cu o iuţeală ameţitoare de mişcare şi o putere năprasnică de foc de la distanţă – pe pământ şi pe ape, iar văzduhul şi spaţiul sunt şi ele un teatru de război brăzdat de navete spaţiale, aeroglisoare, magnetoaeroglisoare. De fapt cerul s-a transformat în teatrul atacurilor aeriene care nu îngăduie nici o rezistenţă şi nu întâlnesc nici o piedică defensivă serioasă decât cea a scuturilor laser şi magnetice. Acest război nuclear care s-a soldat cu moartea a cel puţin un miliard două sute de milioane de oameni, soldaţi şi civili, după ultimele statistici, este probabil ultimul dintr-o serie de războaie, dar dacă se va încheia şi se va reinstala pacea, oare cine îi va judeca pe vinovaţii acestui genocid?

Vinovaţii acestor tragedii umanitare sub jurisdicţia cărui tribunal vor fi deferiţi ?’’ Apoi adăugă ironic :”      Vinovaţii vor scăpa de condamnările tribunalului suprem, dar nu vor scăpa de urmările faptelor lor – de complexul de vinovăţie, de faptul că Terra va fi gazată după ciupercile atomice, radiată, mutilată, ciuntită fără compatibilitatea existenţei vieţii”.

Holoviziunea şi mass-media aveau şi ele teatru şi areal al războiului informaţional – o putere imensă care prin forţa împrejurărilor devenise insignifiantă şi îşi juca ultima carte înainte de catastrofă – căci în faţa armelor nucleare care au adus iarna nucleară, puterea culturală, informaţională, virtuală, aceste descoperiri majore ale ştiinţei se perimaseră subit ca acoperite de o mantie.

Momentul fatidic se apropia cu repeziciune şi nu se mai putea face nimic – mulţi coloşi riscaseră cu ajutorul aeroglisoarelor sau a magnetoaeroglisoarelor să părăsească planeta, dar exact cum prevăzuseră nu reuşeau să atingă înălţimea unde ar fi putut activa scutul şi fuseseră doborâţi de la sol, din ape, din văzduh, de tot felul de arme. Tot răul produs de ei începuse deja să se repercuteze asupra lor, iar toţi ceilalţi erau năuciţi de faptul că nu aveau cum să scape şi erau nevoiţi să aştepte un moment prielnic care întârzia să se ivească. Făceau parte integrantă din iadul pe care îl creaseră.

Toată ura lor faţă de om şi omenire îi strângea ca un cleşte, iar previziunile mass-media nu-i încălzeau deloc, dimpotrivă îi făceau să se căiască și să se urască. Îşi priveau dezarmați munţii de averi şi familiile… cântăreau șansele şi îşi dădeau seama că toți banii lor nu-i mai puteau salva din acest loc. Era exact cum se povestea despre acel vas imens scufundat de-un aisberg în mijlocul Atlanticului – celebrul Titanic. Aceeaşi situaţie dar la altă scară.

Nici măcar mercenarii Tiposuvi nu le mai inspirau încredere, chiar dacă îngenuncheaseră lumea prin cruzime şi moarte, totuşi aveau şi ei un fel de „călcâi al lui Ahile” – un punct nevralgic pe care oamenii îl descoperiseră şi astfel reuşiseră să le micşoreze numărul simţitor, chiar dacă acest lucru acum era inutil şi tardiv.

VA URMA