de Cosmin ȘTEFĂNESCU

Lipeşte-ţi buzele de o cochilie

Şi şopteşte-i zeiţei Mare c-o iubeşti,

Apleacă-te surâzând şi culege o floare

De nu-mă-uita,

Adeverindu-le astfel, pământului şi vieţii,

Că nu le-ai uitat.

Zâmbeşte soarelui şi cerului,

Închinându-te pios sărută o mână nevăzută

Întinsă din Univers.

Şi iar priveşte spre ceruri,

Lăsând o lacrimă să-ţi cadă,

Deoarece copilul-anonim, tot zâmbind,

A trecut pe cealaltă lume,

Neluând în seamă schimbarea.

Ciudat, dar aşa e!

Aşa-s ei, copii: îngeri!

Şi totuşi mereu alte şi alte drame

Se dizolvă-n eter,

Iar noi trecem mai departe,

Apoi în altă lume, în eternitate

(în pârâul efemer).