de Cosmin ŞTEFĂNESCU

Odată, cândva, demult, în timp,

răpus de griji    şi de-anotimp,

fugind de aparenţe sumbre,

de negi, de bube şi de umbre,

–––––––––––––––––-

m-am refugiat în imaginara-mi lume,

sperând să fiu un om şi nu un nume,

dar şi aici nemărginită deziluzie – am fost proclamat zeu

mai mare decât Allah sau însuşi Dumnezeu.

––––––––––––––––––––––

Strigat-am atunci cerului deznădăjduit: Doamne, ţi-am greşit!

Te rog, mă iartă, căci în gândul meu sacrilegiu am săvârşit,

devenindu-ţi egal într-o lume ireală; şi tocmai cine?!… eu!…

o stârpitură, o efemeridă, un vierme bicisnic, un scarabeu.