De Cosmin Ştefănescu

Când oamenii se transformă-n robi
Şi când din fier se fac noi arme
Clepsidra vieţii nemaiputând suporta
Se sparge-n mii de cioburi şi… adoarme

Când florile se ofilesc de timpuriu
Şi se sădesc doar pe morminte
Totul ţi se pare înfiorător
Şi nu-l mai poţi scoate din minte.

Când porumbeii albi se sufocă
Nemaiputând aduce menirea vieţii
Armele se-nmulţesc peste măsură
Şi-n cavouri plâng poeţii.

Când câte o mamă moare, cu o lumânare
Pe mormântul copilului său, erou,
Visul „Tinereţii fără bătrâneţe” se spulberă
Clepsidra vieţii moare şi mor şi eu … adieu!…