De Cosmin Ştefănescu
Se povesteşte
că fata şi-a făcut ucenicia în umbra himerelor
şi că i-au fost date daruri din umbră
vălul nici uneia nu se risipi
ca dealtfel şi la naştere
aceleaşi simţăminte,
aceleaşi umbre,
umbre bolnave,
doruri bolnave.
––––––––––
Astfel se născu şi crescu
fata copil
fata femeie
fata morgana
o umbră reală imaterială
o iluzie ce parcă ne blochează minţile
într-un punct fix:
existenţa unui Eden imaginar – mirajul.
Acum e în chinuri groaznice
căci naşte impresia generală
fata morgana
fata femeie
fata copil.
Cosmin Stefanescu 
Imi place tema poeziei si anume de „fata morgana” pe care as indrazni sa o numesc si din definitia sa – fica orizontului….parca o zaresti,parca ai vrea sa ajungi la ea,sa o atingi insa oricat ai alerga niciodata nu o poti captura in brate deoarece cu cat te apropii …cu atat mai mult se indeparteaza…fuge…dispare caci vazduhul ii este refugiul si umbra din care e tesuta – casa. Fata morgana….visul inselator,utopia vanata de mintile slabe ce insasi prin aceasta iluzie „ce parca ne blocheaza mintile” incep a se considera perfecte insa perfectiunea coexista doar in conceptie,in idee…e cuvantul ce se sperie cel mai mult de realitate si totusi il utilizam atat de des. Ce e in fond perfectiunea? In afara notiunii de iluzie….un om perfect….un sentiment perfect…oricat am incerca sa credem in perfect,oricat de perfecti am incerca sa parem….e crud raspunsul….nu suntem perfecti ci doar tindem catre aceasta insa sa nu uitam ca e intangibila…cu cat ne apropiem mai mult de ea…cu atat mai mult dispare deoarece ajungem sa traim o iluzie,sa ne mintim si astfel ne inselam propria realitate. Tind sa cred ca este perfect tot ceea ce nu si-a pierdut misterul,tot ceea ce a ramas in umbra…iar noi oamenii suntem cei mai imperfecti in perfectiunea in care traim – universul.
ApreciazăApreciază
Atodiresei Alice
Tot timpul tindem sa atingem un tel sa ajungem undeva… sa scrutam orizontul si sa descoperim de ce am venit aici si ce rol avem. Telul de cele mai multe ori se indeparteaza ori uitam cu desavarsire de el si ne ingropam in patratica minuscula pe care ne-o da societatea si ne pierdem de esenta, ne disipam ori ne risipim in lucruri marunte fara valoare… uitam cine suntem ori ce suntem. Omenirea viseaza de ceva vreme sa-l depaseasca pe Dumnezeu si incearca inconstient sa modifice matricea. In timp nu am reusit cu adevarat sa evoluam… ceea ce noi numim acum evolutie, este de fapt involutie… caci am uitat de unde ne tragem seva si ne distrugem ceas de ceas mama – Terra, apoi hulim existenta lui Dumnezeu, cel care din dragoste pentru noi ne-a facut dupa chipul si asemanarea sa, apoi ni l-a dat pe fiul Lui ca sa ne ia pacatele.
O seara minunata!
ApreciazăApreciază