Picături de viaţă

Gânduri negre şi vrăjmaşe îmi străbat mintea şi inima. Totul se disipează şi se transformă în ceva neclar, într-o durere mută, într-o suferinţă care va răpune sufletul şi îl va îngenunchia. De ce oare toate acestea?!!!… Nu s-ar putea oare ca viaţa să fie deschisă din prima zi precum o carte şi astfel să ne ghidăm paşii spre bine, spre bucuria sufletului şi a spiritului?…
Astfel stând lucrurile, totul devine trunchiat şi te trezeşti într-o groapă, în mizeria unui trecut de care nu te poţi lepăda. Un trecut din care se răspândeşte un ‚,parfum inefabil’’ al maleficului.
Sisteme de valori care în trecut funcţionau şi păreau viabile, acum le privesc siderat cum stau pe un soclu distrus întoarse grotesc cu susul în jos ca şi cum cineva ar fi jucat un renghi tuturor şi cu o macara ar fi modificat totul şi l-ar fi transformat. Curios lucru… credeam că binele este intangibil… se pare că lucrurile nu sunt chiar aşa pentru toţi oamenii. Sunt şocat de tot ce se întâmplă nu fac nimic însă pentru a schimba ceva, de parcă nu mi-ar păsa ca şi cum nu mi-aş dori să mă trag de păr din mizeria în care mă afund pe zi ce trece tot mai mult şi mai mult…
Am observat apoi că nimic nu mai are substanţă că totul se estompează şi am permis să se nască din chinurile omenirii un vid spiritual. Am concluzionat eu atunci că lumea este în schimbare… că tinde spre bine… că speră în modificări radicale. M-am înşelat amarnic… ne-am înşelat cu toţii…
Mai nou observ ca mă transfigurez… că dacă mă privesc într-o oglindă, mă văd deformat ca în picturile lui Picasso… Acum dacă îţi faci o fotografie cu un aparat foto performant poţi considera că produsul pe hârtie fotografică valorează cât operele ilustrului pictor… cei mai deformaţi vor câştiga înzecit cu chipurile lor hâde… Au venit alte vremuri… tot ce priveam ca fiind decadent la alţii cândva astăzi regăsesc şi în mine… ca un vierme al răului care a pătruns în fruct şi trebuie să îşi desăvârşească „opera”. Am strania senzaţie că mă aflu la un capăt de pod şi că pilonii de susţinere ai acestuia sunt binele şi răul, sunt pe drumul spre bine dar mă aflu încă în zona răului şi nu pot sau nu încerc să trec de această graniţă nevăzută… ca şi cum cineva m-ar ţintui în acest loc… Nepuţinţa mă face să mă prăvălesc şi să aştept un ajutor care va veni de niciunde. Probabil consider că aşteptarea îmi va aduce o nesperată soluţie la tot ce se întâmplă cu mine şi în mine.
Stau şi mă privesc cum sunt căzut în acest joc înfiorător şi pentru o clipă îmi imaginez că tot ce se întâmplă este un vis înfiorător şi astfel realizez că trebuie doar să îmi doresc să ajung în dreptul pilonului binelui şi voi depăşi acest prag al coşmarului transformat în realitate şi voi redeveni omul care am fost.
Acum realizez că ceaţa din mintea mea a creat un demon, un monstrişor cu o mie de feţe… un vid… cu o mulţime de măşti… chipul s-a pierdut demult în spatele acestora. Durerea a adus tristeţe… încrederea a născut neîncrederea…
Vidul şi-a creat un loc plin de mister în mine ştie că i-am permis acest lucru. Sunt la capătul puterilor într-o criză acută de identitate… Încerc să o conştientizez… Sunt eu?… sau e vidul?!!
Toate se perindă sub privirea mea furibundă, ca într-un carusel nebunesc: durere, tristeţe, lacrimi, incertitudine şi multe alte rele scăpate în momentul declinului din cutia Pandorei…
Acestea nu sunt decât iluziile lumii nebune în care trăim şi sunt mult prea mulţi cei care se confruntă cu acest coşmar… ar fi minunat să ne regăsim… să ieşim din noaptea fiinţei noastre… să ne luptăm şi să redevenim puri…