Meşterul a zidit eternul feminin
Ca pe un compozit de speranţă,
Iar monastirea este falnică de secole
Îmbrăcată cu un giulgiu translucid de ceaţă.
Câtă măiestrie, cât suflu şi câtă viaţă aduce
Giuvaerul care locul blestemat străluce’
Un giuvaer şlefuit, de pe care făurarul
Spre infinituri celeste şi-a purtat harul.
Din locul în care a cazut şi s-a zdrobit
A ţâşnit un izvoraş dătător de viaţă
Oamenii în acel loc fântână au zidit
Pentru pelerinaj întru’ speranţă.
Astfel, meşterul în durerea lui pustiitoare
A creat legenda Anei, cea nepieritoare
Şi a zidit cu un suspin, eternul feminin
În peretele monastirii, ca-ntr-un veritabil scrin:
“Pân’ la gleznişoare,
Pân’ la pulpişoare,
Pân’ la buzişoare,
Pân’ la ţâţişoare”…
Cosmin Stefanescu 